Pocainta moarta clinic

"De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu"  (Evrei 6:1)

Cati dintre noi suntem in aceeasi situatie? Cati dintre noi suntem inca la stadiul de copii in credinta? O pocainta moarta clinic, tinuta in viata de o rugaciune ocazionala sau o vizita la biserica? De ce?

De multe ori ne rugam lui Dumnezeu sa ne ofere calauzire. Si e bine. Ne rugam pentru avansare spirituala. Si e bine. Ne rugam pentru intelepciune. Si e bine.

Ce nu e bine?

Cum o facem!

De ce? Pentru ca facem aceasta rugaciune din perspectiva unor copii, m-am surprins si pe mine in ipostaza asta. Am vrea sa fim mai pocaiti, dar ce facem pentru asta? Ne silim zi de zi sa ne controlam actiunile?Chit ca reusim sau nu, dar ne luptam? De cele mai multe ori nu, am vrea ca pocainta asta sa vina ca un dus. Dusul de dimineata si plecam la drum pocaiti. Fara sa facem noi mare lucru. Oare asta vrea Dumnezeu de la noi?

Ne rugam pentru intelepciune. Dar ce facem pentru a o dobandi? De multe ori nimic, nu citim o carte folositoare (nu ma refer aici numai la carti crestine, sunt multe carti necrestine folositoare si din care poti invata), nu ne punem mintea la contributie, nu facem nimic. Exact ca un copil, am vrea sa primim intelepciunea de-a gata - Doamne varsa o galeata de intelepciune in capul meu! De cate ori ai stat omule sa te uiti la situatia in care ai ajuns si te-ai gandit la cum ai ajuns acolo, ce e de facut in situatia asta, ce e de facut sa nu mai ajungi in situatia asta? De cate ori? E mai usor sa alergi la Dumnezeu. Si de multe ori El ne asculta si ne izbaveste, pentru ca ne iubeste, desi cred ca nu e deloc incantat de cum procedam si ne purtam. Si de fiecare data altcineva e de vina pentru situatia in care suntem.

O alta rugaciune des intalnita e cea pentru calauzire. Si aici avem probleme. Multi ne dorim ca Dumnezeu sa ne dea mura in gura, sa ne ia de manuta si sa ne duca acolo unde trebuie. Dar oare Dumnezeu asta vrea? Niste robotei? Nu am fost binecuvantati cu creier, cu constiinta, pentru a le pune la treaba? Oare calauzirea directa de la Dumnezeu vine si cand vrei sa alegi o cutie de cereale?  De ce fugim de responsabilitate si de asumarea deciziilor noastre? E mult mai usor sa asteptam raspunsuri de la Dumnezeu, decat sa ne punem mintea la contributie. Noi preferam sa cautam tot felul de semne de la Dumnezeu, pentru a justifica o decizie si pentru a avea o scuza daca lucrurile merg prost. Asa a vrut Dumnezeu! Oare? Poate Dumnezeu nu ti-a dat nici un semn, ai cautat tu cu atata disperare ca pana la urma ai interpretat ceva ca fiind un semn si ti-ai bazat decizia pe asta. Oare nu cumva, incerci sa scapi de responsabilitatea deciziilor?

Multi dintre noi, am prefera sa fim tratati ca niste copii, cand vine vorba despre raspundere, si ca niste adulti atunci cand avem beneficii.

E bine? E rau?

Oare ce vrea Dumnezeu? Sa fim mereu la stadiul de incepatori? As asemana procesul de crestere spirituala, cu angajarea intr-o firma. In primele saptamani, ai statutul de invatacel - pui intrebari, colegii au grija de tine sa nu gresesti, iar daca gresesti esti privit cu ingaduinta, toata lumea te ajuta sa te ridici, sa inveti. Dupa un timp devii un angajat de acelasi rang cu ceilalti colegi. Ce inseamna asta? Trebuie sa stii deja ce ai de facut, sa fii capabil de a gasi solutii pentru probleme, sa ai grija la ceea ce faci pentru ca altfel vei plati pentru greseli, si lista poate continua. Multi oameni fac asta la locul de munca, dar in relatia cu Dumnezeu vor sa ramana la statutul de invatacei.


Ar trebui sa ne trezim si sa vedem ca nu putem sa ramanem mereu la stadiul de copii in credinta? Este oare nevoie de maturizare?

Poti oare sa cresti spiritual traind o viata de floare intr-un ghiveci? Fara nici o raspundere, fara nici o grija, udata permanent de altcineva?  Te poti maturiza spiritual fugind de decizii, de raspundere, de asumarea consecintelor?