Mai jos gasiti unul din cele mai bune esee pe care le-am citit in ultima vreme. Mesajul este mai actual ca niciodata, tinand cont ca acum avem atatea posibilitati de a alege si o singura alegere corecta. Domnul sa ne calauzeasca.
de Ovidiu Radulescu
Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceeia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. Evrei 5, 13.14
Când sunt singur acasă, mă duc la magazin, cumpăr cutii cu semipreparate şi gata masa! Trebuie doar să le bag în cuptorul cu microunde, să apăs butoanele corespunzător minutelor şi temperaturii din indicaţii şi să îmi pun şerveţelul la gât. Mănânc igienic, din aceeaşi cutie, cu tacâmuri de plastic şi după ce am terminat, arunc ambalajul, fără să-mi mai bat capul cu spălatul vaselor. Semipreparatele sunt moi, numai bune de molfăit cu dantura noastră şi ea tot „semi-”, stricată de zahăr şi coloranţi, de supe sintetice „cu gust de găină” şi găini cu miros natural de târtiţă, stătute cu lunile prin vitrinile frigorifice.
Ne-am obişnuit la fel şi pe plan spiritual: hrană semipreparată. Pastorul doar deschide conserva, încălzeşte puţin atmosfera cu câte o glumă şi... gata hrana. Nu prea tare, să nu strice stomacurile sau dinţii enoriaşilor obişnuiti cu lăptic. Probabil că nu peste tot se întâmplă aşa dar e o tendinţă generală puternică în această direcţie. Pavel, bucătarul şef, ar dori să gătească ceva deosebit, ca pentru oameni maturi ce consumă hrană tare, oameni care întrebuinţează discernământul, judecata, şi ca atare reuşesc să digere intelectual. Dar ce te faci cu maturii care, deşi nu mai au măselele de minte, au şi acum dinţi de lapte? Cum să le dai bucatele Christice consistente, când toată viaţa lor au supt doar laptele „adevărurilor începătoare”?
Obişnuinţa este a doua natură şi mai ales în domeniul alimentar... Mămăliga cu brânză a copilăriei este pomenită până la adânci bătrâneţi. Toate bistrourile fine ale Parisului şi toate cuccinele cu pizze italiene, morun în aspic şi pateuri „de fois gras”... nu ne vor scoate din cap ideea fixă: „Ce bună era, păi ăştia nu ştiu să trăiască”... Mexicanii mănâncă foarte piperat dar lor li se pare normal – obişnuinţa. Coreenii mănâncă extrem de sărat, potroacă, dar li se pare normal – obişnuinţa. Psihologii spun că obiceiurile alimentare sunt fixate în personalitatea noastră în aşa fel încât devin parte din eu, a doua natură. Iar versetul biblic citat mai sus, ne spune şi care este hrana care ne provoacă alergie: „cuvântul despre neprihănire”. Numai la gândul acesta, că ni se cere să fim neprihăniţi, icnim, ne vine să vomităm: „aoleu, asta-i prea de tot, e fanatism, sectarism, păi fără păcat nu poate nimeni...” Pare a fi o hrană prea tare.
Muieţi-is posmagii?
Spre deosebire de copii pentru care laptele este alimentul ideal, maturii au nevoie de hrană tare, diversificată, conţinând toate cele patru categorii de nutrienţi: proteine, glucide, lipide, hidraţi de carbon plus fibre vegetale şi oligoelemente. La începutul explorării spaţiului cosmic, se credea că astronauţii vor consuma doar câteva pilule superconcentrate, fără să mai fie deranjaţi de probleme fiziologice specifice, complicate la extrem în condiţiile imponderabilităţii. Dar şi-au dat seama la timp de riscurile mult mai mari la care este expusă sănătatea cosmonauţilor. Şi au revenit la sandwichuri, salate şi fructe: bunul simţ le-a adus aminte că-şi pot întrebuinţa judecata nu doar la interpretarea teoriei relativitaţii dar şi la alegerea unor alimente sănătoase.
Ce uşor este să deosebesc la cel de lângă mine “binele şi răul”! Să-i ţin cuvântări moralizatoare cu degetul ridicat şi pe un ton ascuţit: “Ţţţţ-ţţţţ cum ai putut să faci aşa rău?!”… De parcă rău ar fi nu ceea ce suntem ci ceea ce facem.
Sunt expert în confecţionarea artizanală a învinuirilor din paiele găsite în ochiul aproapelui meu şi în acelaşi timp incapabil să văd propriile-mi bârne ce mă orbesc să nu-mai văd păcatele.
Există totuşi un sistem de de alarmă , un câine de pază (conştiinţa) care ar trebui să intre în alertă, să avertizeze atunci când sunt pe cale de a făptui un rău, cu bârnă sau fără. Dar pentru a funcţiona, mecanismul trebuie în permanenţă exersat. Altfel se întâmplă ca în cazul computerului meu care a fost infectat de un virus electronic deşi
am cel mai tare
din parcare
sistem de protejare
antivirusare,
de la Symantec Norton. Dar cum să fiu protejat de un sistem dezactivat, care niciodată nu a fost lansat ca program? Credeam că sunt la adăpost: cheia era în lacăt, lacătul încuiat. Când colo uşa era larg deschisă.
Avem un mecanism instalat genezic şi genetic în fiinţa noastră, care să ne facă a deosebi binele şi răul şi care ar trebui să ruleze non-stop, antrenat şi sensibilizat pentru a fi gata să declanşeze alarma la orice tentativă de atac. Bine-bine-bine- (şi becul verde clipeşte liniştitor), bine-bine-rău… STOP! O ispită este gata să devină păcat. Roşu, alarmă generală! Iar noi, prin creaţie fiinţe conştiente şi responsabile, să luăm cuvenitele măsuri.
Câinele de pază era din ipsos
Exemplul familiei C. (parcă vă mărturiseam că văd mai bine “paiele” altora). Bunicul şi patriarhul familiei s-a crezut a fi un mare reformator şi a introdus în casă un regulament strict, quasi-militar care poate fi rezumat în felul următor: nu, nu, nu. Nu e voie asta, nu e voie cealaltă, e interzis să, nu trebuie a, să nu care cumva să… Nepoatele, educate de mici doar în spiritul negaţiei şi fără suportul unei evlavii practice, au fost ţinute ca legate la ochi ca nu cumva să vadă şi răul. Li s-a repetat tot timpul: “Trebuie să faceţi asta şi asta fără discuţie… că vă omor din bătăie” (se pare că porunca a şasea se aplica parţial şi selectiv la acel “reformator”). De bătaie n-au murit dar fetelor li s-a atrofiat în timp, prin neîntrebuinţare, organul deosebirii binelui de rău…Experienţa se numeşte in psihologie “inoculare”; să injectezi religie în cineva doar atat cât să ajungă să o respingă în momentul în care se va afla faţă în faţa cu religiosul ca atare. Şi, pe la 16 ani, fetele au folosit prima ocazie de a pleca de acasă şi duse au fost… Acum experimentează cealalaltă categorie, a răului. Nici nu vor să mai audă de lecţiile de morală forţată ale copilăriei.
M-am întâlnit cu una dintre ele, în ultima mea vizită în România. Şi mi-am adus aminte de o frază insipirată: Nici un ogor nu este mai neprielnic decât acela care a fost cultivat doar atât cât buruienile să crească şi mai spornic după aceea. Am schimbat fraze convenţionale şi apoi, cu tahicardia de rigoare, am îndrăznit să-i amintesc versurile spirituale pe care le recita cu talent, odinioară, în biserică. S-a uitat la mine de parcă i-aş fi tras o palmă: “Ascultă, mi-a zis, şi tu ai de când să îmi ţii predici? Orice cunoscut reîntâlnit după ani ţine neapărăt să mă arate cu degetul. Trăiesc acum aşa cum îmi place fără să mă comande nimeni”. Am asigurat-o că au fost doar amintirile trezite de revederea neaşteptată, fără motivaţii ascunse şi ton ridicat la adresa ei, precum bunicul… Greu să pătrunzi la inima cuiva care nu a învăţat niciodată să discearnă binele şi răul şi care a înlocuit vitalul câine de pază – conştiinţa, cu unul de ipsos. Poate că intruşii totuşi se vor speria. Şi nici nu mă şicanează cu lătrăturile când dorm spiritual. Decorativ. Şi uşor de întreţinut.
Evident că invoc acest exemplu nefericit nu doar cu credinţa că persoana de mai sus o să-mi citească rândurile şi să o să-şi deschidă sufletul la şoapta Duhului (ajută-mi te rog, Doamne să fie aşa!) ci şi cu dorinţa de a ne feri de cealaltă extremă, în egală măsură periculoasă. Adică să ne imaginăm că dacă aruncăm copiii în faţa ispitelor şi îi lăsăm de capul lor să înoate în apele murdare ale tuturor păcatelor, asta i-ar căli şi maturiza spiritual şi i-ar determina să ştie de ce anume să se ferească. Să le dăm să glojgăie coji uscate pentru a le accelera chipurile creşterea daturii permanente şi îngroşarea dentinei de pe molari. Nu, hotărât nu. Ar fi extrema cealaltă. Între Scylla şi Caribda, între prăpastia din dreapta şi stâncile ascuţite din stânga, trebuie să ţinem drumul drept. Avem nevoie de un exemplu biblic pentru a vedea clar şi nuanţat atât problema cât şi rezolvarea.
Propun exemplul lui Solomon şi invit la o examinare fără prejudecăţi a textului sacru. Nu aş vrea să fiu învinuit că distorsionez înţelesul unor naraţiuni biblice care par simple la o citire superficială dar nici să preluăm idei de-a gata fără un studiu personal şi neînarmaţi exegetic.
1 Împăraţi.3,9 Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr! Rugăciunea lui Solomon. Am fost obişnuiţi să o luăm drept modelul perfect de rugăciune datorită modului cum Dumnezeu a răspuns imediat şi, s-ar părea, necondiţionat. Lipseşte oare ceva din această rugăciune?
Solomon moştenise de-a gata o împărăţie ajunsă la apogeul de putere şi întindere. Şi dorea să fie un împărat pe măsură, să intre în legendă, să fie un administrator înţelept, un manager perfect care să se priceapă la absolut orice problemă cu care ar fi fost confruntat. Legislativul, executivul şi juridicul într-o singură mână de dirijor perfect. Evident că rugăciunea lui este o cerere de înţelepciune, înţeleaptă. Ce cusur are rugăciunea? Să comparăm spusele lui Pavel din Evrei cu cele ale lui Solomon:
Pavel: ţinta - să deosebească binele şi răul (Evrei 5,14)
Solomon: ţinta - să deosebească binele de rău (1 Împ.3,9)
Observăm diferenţa şi implicaţiile? Nu este vorba doar de un singur cuvinţel schimbat, o prepoziţie în loc de o conjuncţie, “de” în locul lui “şi” ci de altceva mult mai adânc. În rugăciunea sa, Solomon nu face nici o aluzie la nevoile lui personale. El cere înţelepciune să-i poată judeca pe ALŢII! “Doamne, dă-mi pricepere ca să pot separa în alţii binele de rău”…
Cineva ar putea să susţină că Solomon nu a greşit de fapt cu absolut nimic deoarece în v.10 se spune că “cerea aceasta a plăcut Domnului”. Aş vrea să reţinem că aceasta este concluzia cronicarului şi nu a lui Dumnezeu. Apare aici acelaşi fenomen întâlnit şi în alte paragrafe narative care par a intra în contradicţie cu anumite adevăruri doctrinare… De exemplu îngerul care se presupunea că tulbura apele la Betesda. În realitate se credea că ar fi aşa; evanghelistul nu face decât să exprime opinia generală a celor de atunci (plus de asta versetul cu pricina nu se găseşte decât în unele manuscrise târzii). Sau în legatură cu anumite acţiuni ale personajelor Bibliei cum a fost tragerea la sorţi pentru al 12 apostol Alegerea lui Matia a fost nu răspunsul lui Dumnezeu ci consecinţa probalistico-matematică a metodei alese. În realitate Dumnezeu îl alesese pe Pavel pentru a fi cel de-al doisprezecea ucenic. Sa evităm a citi mecanic Biblia…
Ceea ce spune Dumnezeu lui Solomon este cumva diferit de ceea ce nise pare că înţelegem noi din v. 10 citit în afara contextului. Pentru ca nu ceri bogătie sau altceva material, îti dau ce ceri plus altele dar, v.14… DACA… Dacă vei umbla în căile Mele… Orice făgăduinţă este condiţionată. Orice binecuvântare nu poate fi însoţită decât de ascultare. Dumnezeu îi spune lui Solomon: Voi face după cuvîntul tău; ai cerut înţelepciune pentru alţii, îti voi da, dar pentru tine… atenţie, te las să alegi tu, personal… plus binecuvântări materiale primite ca nimeni altul, dacă asculţi.
Şi Solomon păşeşte înainte ca rege. Debutul lui în viaţa publică este cunoscut sub numele de “Judecata lui Solomon” în acelaşi capitol 3, v.16-28. Mizând pe iubirea de mamă, fin păsiholog şi fără îndoială ascultând şoapta Duhului lui Dumnezeu … şi gata, s-a lansat ca cel mai înţelept monarh pământesc. O bună propagandă întreţinută de oamenii lui de la palat nu face decât să-i amplifice faima (v.28). Solomon ştie ca nimeni altul să deosebească binele de rău la alţii.
Căsătorie cu logaritm la mie
Apoi Solomon începe să se căsătorească… Nu este o butadă ci un adevăr trist. Şi începe numărătoarea “trofeelor” feminine… una, două…nouă…o mie! Rimează cu poligamie. Multipoligamie ca să fiu pleonastic de concis. Dacă Solomon s-ar fi rugat şi ar fi acţionat ca “să deosebească binele şi răul” pentru popor dar şi pentru el personal, care ar fi fost urmarea? O familie fericită, o naţiune prosperă, Numele lui Dumnezeu amplificat peste tot... Dar în realitate, doar numele lui Solomon a fost amplificat… Iar soţia de cel mai înalt rang, soţia-şefă, a fost o prinţesă egipteană cu care s-a căsătorit din calcul politic neţinând cont de porunca expresă a lui Dumnezeu A fost un dezastru pentru moralitatea şi sănătatea spirituală a naţiunii alese. Am vorbit şi în alte ocazii despre fiscalitatea excesivă care a adus la disperare poporul de rând în timp ce luxul orbitor de la palatul lui Solomon şi viaţa sa extravagantă numai atitudine înţeleaptă nu se putea numi.
1 Împ.11,1-2. Împăratul Solomon a iubit multe femei străine afară de fata lui Faraon: Moabite, Amonite, Edomite Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: “Să nu intraţi la ele şi nici elşe să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor!. De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire.
Târât de iunire, târât de patimă… Daca divorţa de prima şi lua alta, era într-adevar o problemă dar era de înteles. Sunt atâtea persoane recăsătorite după un eşec dureros. Nu sunt eu cel în măsură să judec ci compar două situaţii ca să evidenţiez consecinţele unui rău mai mic faţa de ceea ce a ales Solomon.
Târât de patimă. Zici că eşti tare şi nu dai drumul la frânghie. Dar dintr-o zmucitură te pune jos şi te târăşte precum un câine rasa Doberman ţinut prea din scurt. Apoi se repede şi te sfâşie deşi tu crezi că eşti cel care controlează lesa. Ce mai deosebea Solomon acum? Vers.4: “…nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei…” Nu mai era calcul politic de data aceasta. Era implicare sentimentală totală. Ajunsese să slujească altor Dumnezei nu de formă ci din inimă! A iubi multe nu înseamnă a iubi mult. A avut totuşi o experienţă deosebită în căutarile sale donjuaniste: Sunamita. Singura fată israelită care i-a furat 1/1000 din inimă. Din moment ce restul era ocupat, nu cred că greşesc dând acest raport matematic. Întâlnirea cu Sunamita a reprezentat o excepţie în viaţa sentimentală a lui Solomon. O fată simplă de la ţară refuză să-l urmeze la palat deoarece este îndrgostită de un păstor sărac. “Ţine-ţi Solomoane cei o mie de sicli şi două sute fie celor ce păzesc rodul”… Cânt.8,12 Solomon s-a simţit lezat dar a prins morala şi aa apreciat demnitatea acelei fete de la ţară. Dovada? Scrie o perlă, Cântarea cântarilor…
Teribilă experienţa lui Solomon cel înţelept pentru alţii şi târât de nebunie. Păi cum altfel să numesc haremurile (plural folosit intenţionat) lui? De ce nu judeca Solomon, veşnicul candidat la însuratoare şi pentru el? De ce nu deosebea şi la el, binele de rău? Pentru că nu asta l-a interesat, nu asta a cerut de la Dumnezeu. Urmarea uneri rugaciuni greşite, a unei alegeri gresite, a unei ţinte false… Să întareşti cu soldaţi şi armament un punct nesemnificativ al sistemului defensiv în timp ce inamicul te invadează pe partea opusă…
În Eden, Lucifer i-a îndemnat pe primii noştri părinţi să păcătuiască pentru ca să poată cunoaşte ce? Binele şi răul. Un amestec otrăvitor. Este aici o capcană în care noi ce de astăzi nu mai cădem cu voia evident ci mai degrabă printr-o atitudine de neglijenţă. Binele, evident, dar mai facem şi câte un rău că doar oameni suntem… Dar cum facem cu antrenamentul? Aşa fac sportivii de performanţă, mai se antrenează, mai se apucă de prostii, apoi iar? Cariere ce promiteau a străluci au fost ruinate de amestecul binelui cu răul… Mike Tyson, Diego Maradona, Ben Johnson, legendarul portar român Adamache…
Pavel ne îndeamnă să facem un singur lucru: să ne întrebuinţăm în fiecare zi dinţii spirituali ca mestecăm şi apoi să digerăm complet, hrana tare a neprihanirii. Binele pe care-l facem, să-l facem bine nu ca în cazul Caridnalului Richelieu care s-a caracterizat singur în cuvintele epitafului său celebru: “Binele pe care l-am făcut, l-am făcut rău/Dar răul pe care l-am făcut, l-am făcut bine”!
Doamne, ajută-mă să deosebesc binele şi răul. Şi să aleg întotdeauna numai binele. Binele făcut bine.
preluat de pe www.resursecrestine.ro
Showing posts with label mesia. Show all posts
Showing posts with label mesia. Show all posts
Thursday, 20 August 2009
Monday, 16 March 2009
Dovezi circumstantiale in favoarea invierii
Ce este o dovada circumstantiala? Aceste dovezi se bazeaza pe date indirecte din care se pot trage concluzii logice. Efectul lor cumulat poate fi tot atat de puternic, si in unele cazuri chiar mai convingator, decat cel al relatarilor martorilor oculari.
Astazi as vrea sa scriu despre cinci dovezi circumstantiale majore care, in opinia mea, sustin veridicitatea invierii Domnului Isus si implicit tot ceea ce decurge din ea.
1. Ucenicii au murit pentru convingerile lor.
Cand Isus a fost rastignit, urmasii Lui au ramas descurajati si deprimati. Nu mai aveau siguranta ca Isus fusese trimis de Dumnezeu, deoarece ei credeau ca oricine este crucificat este blestemat de Dumnezeu. De asemenea, fusesera invatati ca Dumnezeu nu va ingadui ca Unsul Lui sa treaca prin moarte. Asa ca s-au risipit. Apoi, dupa o perioada scurta de timp ii vedem cum isi parasesc obligatiile, se aduna din nou si se dedica raspandirii unui mesaj cat se poate de specific - Isus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu care a murit pe cruce, a revenit la viata si a fost vazut viu de catre ei.
Si erau dispusi sa-si petreaca tot restul vietii lor proclamand acest mesaj, fara vreo rasplata omeneasca. Nu ii astepta in nici un caz o vila pe tarmul Mediteranei. Dimpotriva, ii astepta o viata plina de greutati. Deseori le-a lipsit mancarea, au dormit sub cerul liber, au fost ridiculizati, batuti, intemnitati. Iar in final cei mai multi dintre ei au fost torturati si executati. Si toate acestea pentru ce? Pentru bune intentii? Nu, ci pentru ca erau convinsi ca dincolo de orice umbra de indoiala ca Il vazusera pe Isus Cristos inviat din morti.
Ceea ce nu poate fi explicat este felul cum micul grup de barbati a ajuns sa proclame aceasta convingere fara sa se fi intalnit cu Cristosul inviat. Nu exista o alta explicatie adecvata.
Insa puteti obiecta ca la fel de dispusi sa moara pentru convingerile lor au fost si musulmanii, si mormonii, si adeptii lui David Koresh ( davidienii ). Asta nu dovedeste decat ca erau fanatici, nu neaparat ca si credeau ceva care era si adevarat.
Totusi exista deosebiri. E posibil ca musulmanii sa fie dispusi sa moara pentru convingerea lor ca Allah i s-a relevat lui Mohammed, dar aceasta revelare nu s-a realizat in mod public, observabil. Asa ca s-ar fi putut insela in privinta ei. E posibil ca credinta lor in adevarul acestei revelatii sa fie sincera, dar nu pot sa stie sigur ca asa s-au petrecut lucrurile, fiindca nu au fost martori la evenimentul respectiv. Apostolii insa erau gata sa moara pentru ceva ce au vazut cu ochii lor si au atins cu mainile lor. Postura lor era unica: ei nu numai credeau in Isus inviat din morti, ci stiau acest lucru in mod cert. Si cand unsprezece oameni demni de incredere, care nu au nici un motiv ascuns si nu au nimic de castigat, dar multe de pierdut, spun intr-un glas ca au observat cu ochii lor un anumit lucru - asta e ceva mai greu de contestat prin tot felul de explicatii.
Oamenii sunt gata sa moara pentru convingerile lor religioase daca cred sincer ca ele sunt adevarate, dar nu vor muri pentru aceste convingeri daca stiu ca sunt false. Ucenicii afirmau ca L-au vazut, ca au vorbit cu El si au mancat cu El. Daca nu ar fi fost absolut siguri de acest lucru, nu s-ar fi lasat torturati pana la moarte pentru proclamarea realitatii invierii.
2. Convertirea scepticilor
Au existat sceptici inraiti care nu au crezut in Isus inainte de rastignirea Lui, care si-au schimbat radical pozitia si au imbratisat credinta crestina dupa moartea lui Isus. Nu exista un motiv plauzibil pentru aceasta cu exceptia aceluia ca L-au intalnit pe Cristos inviat.
Ma voi referi aici la Iacov, fratele lui Isus si la Saul din Tars, care va deveni apostolul Pavel.
Evangheliile ne spun ca membrii familiei lui Isus, inclusiv Iacov, erau stingheriti de ceea ce pretindea El a fi. Nu credeau in El si l-au infruntat. Insa mai tarziu, istoricul Josephus ne spune ca Iacov, fratele lui Isus, care era conducatorul bisericii din Ierusalim, a fost omorat cu pietre din pricina credintei in fratele sau. De ce s-a schimbat viata lui Iacov? Ne spune Pavel: i S-a aratat Isus inviat. Nu exista nici o alta explicatie. Aveti alta, plauzibila?
Saul, era fariseu, el ura orice submina traditiile poporului evreu. Pentru el, acest curent de opozitie numit crestinism reprezenta culmea lipsei de loialitate. De fapt, el isi varsa frustrarea executandu-i pe crestini ori de cate ori avea ocazia. Si deodata, nu numai ca slabeste persecutia, ci chiar se alatura acestei miscari. In Epistola catre Galateni, Pavel insusi ne spune ce l-a determinat sa faca o intoarcere de 180 grade si sa devina cel mai fervent sustinator al credintei crestine. El scrie cu mana lui ca L-a vazut pe Cristos inviat.
Aici nu avem de-a face cu o simpla modificare de viziune a lui Pavel. Toti apostolii au sustinut ca au vazut evenimente publice care le-au vazut si altii. Erau lucruri care s-au consumat in afara mintii lor, si care nu erau un produs al imaginatiei. Mai mult, cand Pavel a scris 2 Corinteni, el le-a amintit corintenilor ca facuse minuni in timpul vizitei sale anterioare. Ar fi fost o nebunie din partea lui sa faca aceasta afirmatie daca ei nu ar fi stiut ca nu facuse minuni.
3. Schimbari ale structurilor sociale fundamentale
Pe vremea lui Isus, evreii fusesera asupriti timp de sapte sute de ani de catre babilonieni, asirieni, persi iar acum de catre greci si romani. Multi evrei fusesera risipiti si traiau ca robi ai acestor popoare. Cu toate acestea, azi inca mai intalnim evrei, in schimb nu mai intalnim hetiti, fereziti, amoniti, asirieni, persi si alte popoare ce au trait in acea vreme. De ce? Pentru ca aceste popoare au fost ocupate de alte popoare, s-au casatorit intre ele si si-au pierdut identitatea nationala. De ce nu s-a intamplat acelasi lucru si in cazul evreilor? Pentru ca acele lucruri care ii faceau pe evrei sa fie evrei ( structurile sociale care le confereau identitate nationala) erau extrem de importante pentru ei. Ei au pastrat toate aceste traditii si structuri pentru ca stiau ca altfel isi vor pierde identitatea nationala si pentru ca ei credeau ca le-au fost incredintate de Dumnezeu.
Acum, din clasele de jos se ridica un rabin pe nume Isus. Acesta da invataturi timp de trei ani, strange langa El un grup de adepti din clasele de jos si de mijloc, intra in conflict cu autoritatile si ajunge sa fie rastignit, alaturi de alti 30.000 de evrei care au fost rastigniti in acea perioada. Dar la cinci saptamani dupa rastignirea Lui, peste 10.000 de evrei Il urmeaza si sustin ca este initiatorul unei noi religii. Si inca ceva: sunt dispusi sa renunte sau sa modifice toate acele institutii sociale despre care fusesera invatati inca din copilarie ca sunt extrem de importante atat din punct de vedere sociologic, cat si teologic. Se petrecea ceva foarte important !!!
Ei aduceau jertfe la anual pentru iertarea pacatelor ( ritual initiat de Avraam ), dar deodata dupa moartea tamplarului din Nazaret au renuntat. Evreii acordau o mare importanta supunerii Legii lui Moise, insa la scurta vreme dupa moartea lui Isus, evreii au pus mai mult accent ca mantuirea nu sta numai in implinirea Legii lui Moise. Practic toata viata lor s-a schimbat radical intr-un interval foarte scurt de timp.
Cum putem explica faptul ca intr-o perioada scurta de timp nu numai un iudeu, ci o intreaga comunitate de cel putin 10.000 mii de iudei au fost gata sa renunte la practicile fundamentale pe care se sprijinisera din punct de vedere sociologic si teologic timp de atatea secole? Sa nu uitam ca acei oameni pretuiau mai mult ca orice traditia.
Aceste schimbari in structurile sociale iudaice nu au fost niste simple ajustari minore operate cu usurinta, erau absolut monumentale. Nu erau nici mai mult, nici mai putin decat un adevarat cutremur social. Si cutremurele nu se produc fara o cauza.
4. Cina Domnului si Botezul
Sa studiem Cina Domnului. Este ciudat ca acesti primi adepti ai lui Isus nu se adunau pentru a-I celebra invataturile sau cat de minunat a fost. Se adunau regulat si organizau mese festive dintr-un singur motiv: sa comemoreze executia publica, groteasca si umilitoare a lui Isus. Este ca si cum astazi, un grup de admiratori ai lui John F Kennedy s-ar aduna sa celebreze faptul ca a fost ucis. Cum putem explica acest fapt? Eu cred ca si-au dat seama ca omorarea lui Isus era un pas spre o biruinta cu mult mai mare. Uciderea Lui nu era ultimul cuvant- ultimul cuvant era faptul ca a invins moartea pentru noi toti prin invierea Lui. Au sarbatorit executia Lui pentru ca erau convinsi ca L-au vazut viu dupa ce a iesit din mormant.
Biserica primara a adoptat o forma de botez ce isi avea originile in educatia lor iudaica, numita botezul prozelitilor. Cand cineva dintre Neamuri dorea sa primeasca Legea lui Moise, iudeii il botezau in autoritatea lui Dumnezeului lui Israel. Dar in Noul Testament, oamenii erau botezati in numele lui Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant - ceea ce inseamna ca L-am ridicat pe Isus la statutul deplin de Dumnezeu. Nu numai atat, dar botezul era si el o celebrare a mortii lui Isus, la fel ca si Cina. Prin cufundarea sub apa se evoca moartea Lui, iar prin ridicarea din apa se evoca faptul ca El a inviat la o viata noua.
5. Aparitia Bisericii
Sa ne gandim la inceputurile Bisericii crestine. Este absolut sigur ca a luat fiinta imediat dupa moartea lui Isus si s-a raspandit atat de repede, incat dupa aproximativ douazeci de ani a ajuns pana la palatul lui Cezar din Roma. Mai mult decat atat, aceasta miscare a triumfat asupra catorva ideologii rivale si in cele din urma a coplesit intreg Imperiul Roman. Acum, daca ati fi martian si ati privi inspre secolul I, care credeti ca ar avea sanse mai mari de supravietuire: crestinismul sau Imperiul Roman? Probabil ca nu ati paria pe un grup de amarati al caror mesaj central era ca un tamplar crucificat dintr-un satuc obscur a triumfat asupra mormantului. Si cu toate acestea, miscarea a avut un asemenea succes incat azi ne numim copii Petru si Pavel, iar cainii Cezar si Nero.
Haideti sa recapitulam dovezile circumstantiale: disponibilitatea ucenicilor de a muri pentru ceea ce experimentasera; vietile transformate ale unor sceptici ca Iacov si Pavel; schimbarile radicale in structuri sociale pretuite secole intregi de evrei; aparitia brusca a Cinei Domnului si a botezului; nasterea si cresterea uimitoare Bisericii.
Daca cineva vrea sa cantareasca aceste dovezi circumstantiale si sa dea verdictul Isus nu a inviat din morti, trebuie sa vina cu o explicatie plauzibila pentru toate aceste cinci fapte. Fara indoiala, ele sunt adevarate, intrebarea este cum pot fi ele explicate. Iar eu nu am auzit nici o explicatie mai buna ca invierea.
Ar mai fi o categorie de dovezi despre care nu am discutat. E vorba despre intalnirea continua cu Cristosul inviat ce are loc in lumea intreaga, in orice cultura, in vietile unor oameni din diferite medii sociale si cu diferite personalitati - oameni cu educatie inalta si mai putin inalta, bogati si saraci, oameni rationali si emotionali, barbati si femei. Cu totii vor marturisi ca Isus Cristos, mai presus de orice alt lucru din viata lor, i-a schimbat.
Daca dovezile arata realmente spre invierea lui Isus, ele cer un test al experientei. Testul experientei este urmatorul: "El este viu si pot sa-mi dau seama de acest lucru raportandu-ma la El." Daca ati face parte dintr-un juriu si ati audia dovezi suficiente pentru a va convinge de vinovatia cuiva, nu ar avea sens sa va opriti inainte de a face ultimul pas, acela de a-l condamna. Iar daca oamenii accepta dovezile in favoarea invierii lui Isus, urmatorul pas rational si logic ar fi sa intram in domeniul experientei. Dovezile reclama imperios testul experientei!
*selectie din "Pledoarie pentru Cristos" de Lee Strobel*
Astazi as vrea sa scriu despre cinci dovezi circumstantiale majore care, in opinia mea, sustin veridicitatea invierii Domnului Isus si implicit tot ceea ce decurge din ea.
1. Ucenicii au murit pentru convingerile lor.
Cand Isus a fost rastignit, urmasii Lui au ramas descurajati si deprimati. Nu mai aveau siguranta ca Isus fusese trimis de Dumnezeu, deoarece ei credeau ca oricine este crucificat este blestemat de Dumnezeu. De asemenea, fusesera invatati ca Dumnezeu nu va ingadui ca Unsul Lui sa treaca prin moarte. Asa ca s-au risipit. Apoi, dupa o perioada scurta de timp ii vedem cum isi parasesc obligatiile, se aduna din nou si se dedica raspandirii unui mesaj cat se poate de specific - Isus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu care a murit pe cruce, a revenit la viata si a fost vazut viu de catre ei.
Si erau dispusi sa-si petreaca tot restul vietii lor proclamand acest mesaj, fara vreo rasplata omeneasca. Nu ii astepta in nici un caz o vila pe tarmul Mediteranei. Dimpotriva, ii astepta o viata plina de greutati. Deseori le-a lipsit mancarea, au dormit sub cerul liber, au fost ridiculizati, batuti, intemnitati. Iar in final cei mai multi dintre ei au fost torturati si executati. Si toate acestea pentru ce? Pentru bune intentii? Nu, ci pentru ca erau convinsi ca dincolo de orice umbra de indoiala ca Il vazusera pe Isus Cristos inviat din morti.
Ceea ce nu poate fi explicat este felul cum micul grup de barbati a ajuns sa proclame aceasta convingere fara sa se fi intalnit cu Cristosul inviat. Nu exista o alta explicatie adecvata.
Insa puteti obiecta ca la fel de dispusi sa moara pentru convingerile lor au fost si musulmanii, si mormonii, si adeptii lui David Koresh ( davidienii ). Asta nu dovedeste decat ca erau fanatici, nu neaparat ca si credeau ceva care era si adevarat.
Totusi exista deosebiri. E posibil ca musulmanii sa fie dispusi sa moara pentru convingerea lor ca Allah i s-a relevat lui Mohammed, dar aceasta revelare nu s-a realizat in mod public, observabil. Asa ca s-ar fi putut insela in privinta ei. E posibil ca credinta lor in adevarul acestei revelatii sa fie sincera, dar nu pot sa stie sigur ca asa s-au petrecut lucrurile, fiindca nu au fost martori la evenimentul respectiv. Apostolii insa erau gata sa moara pentru ceva ce au vazut cu ochii lor si au atins cu mainile lor. Postura lor era unica: ei nu numai credeau in Isus inviat din morti, ci stiau acest lucru in mod cert. Si cand unsprezece oameni demni de incredere, care nu au nici un motiv ascuns si nu au nimic de castigat, dar multe de pierdut, spun intr-un glas ca au observat cu ochii lor un anumit lucru - asta e ceva mai greu de contestat prin tot felul de explicatii.
Oamenii sunt gata sa moara pentru convingerile lor religioase daca cred sincer ca ele sunt adevarate, dar nu vor muri pentru aceste convingeri daca stiu ca sunt false. Ucenicii afirmau ca L-au vazut, ca au vorbit cu El si au mancat cu El. Daca nu ar fi fost absolut siguri de acest lucru, nu s-ar fi lasat torturati pana la moarte pentru proclamarea realitatii invierii.
2. Convertirea scepticilor
Au existat sceptici inraiti care nu au crezut in Isus inainte de rastignirea Lui, care si-au schimbat radical pozitia si au imbratisat credinta crestina dupa moartea lui Isus. Nu exista un motiv plauzibil pentru aceasta cu exceptia aceluia ca L-au intalnit pe Cristos inviat.
Ma voi referi aici la Iacov, fratele lui Isus si la Saul din Tars, care va deveni apostolul Pavel.
Evangheliile ne spun ca membrii familiei lui Isus, inclusiv Iacov, erau stingheriti de ceea ce pretindea El a fi. Nu credeau in El si l-au infruntat. Insa mai tarziu, istoricul Josephus ne spune ca Iacov, fratele lui Isus, care era conducatorul bisericii din Ierusalim, a fost omorat cu pietre din pricina credintei in fratele sau. De ce s-a schimbat viata lui Iacov? Ne spune Pavel: i S-a aratat Isus inviat. Nu exista nici o alta explicatie. Aveti alta, plauzibila?
Saul, era fariseu, el ura orice submina traditiile poporului evreu. Pentru el, acest curent de opozitie numit crestinism reprezenta culmea lipsei de loialitate. De fapt, el isi varsa frustrarea executandu-i pe crestini ori de cate ori avea ocazia. Si deodata, nu numai ca slabeste persecutia, ci chiar se alatura acestei miscari. In Epistola catre Galateni, Pavel insusi ne spune ce l-a determinat sa faca o intoarcere de 180 grade si sa devina cel mai fervent sustinator al credintei crestine. El scrie cu mana lui ca L-a vazut pe Cristos inviat.
Aici nu avem de-a face cu o simpla modificare de viziune a lui Pavel. Toti apostolii au sustinut ca au vazut evenimente publice care le-au vazut si altii. Erau lucruri care s-au consumat in afara mintii lor, si care nu erau un produs al imaginatiei. Mai mult, cand Pavel a scris 2 Corinteni, el le-a amintit corintenilor ca facuse minuni in timpul vizitei sale anterioare. Ar fi fost o nebunie din partea lui sa faca aceasta afirmatie daca ei nu ar fi stiut ca nu facuse minuni.
3. Schimbari ale structurilor sociale fundamentale
Pe vremea lui Isus, evreii fusesera asupriti timp de sapte sute de ani de catre babilonieni, asirieni, persi iar acum de catre greci si romani. Multi evrei fusesera risipiti si traiau ca robi ai acestor popoare. Cu toate acestea, azi inca mai intalnim evrei, in schimb nu mai intalnim hetiti, fereziti, amoniti, asirieni, persi si alte popoare ce au trait in acea vreme. De ce? Pentru ca aceste popoare au fost ocupate de alte popoare, s-au casatorit intre ele si si-au pierdut identitatea nationala. De ce nu s-a intamplat acelasi lucru si in cazul evreilor? Pentru ca acele lucruri care ii faceau pe evrei sa fie evrei ( structurile sociale care le confereau identitate nationala) erau extrem de importante pentru ei. Ei au pastrat toate aceste traditii si structuri pentru ca stiau ca altfel isi vor pierde identitatea nationala si pentru ca ei credeau ca le-au fost incredintate de Dumnezeu.
Acum, din clasele de jos se ridica un rabin pe nume Isus. Acesta da invataturi timp de trei ani, strange langa El un grup de adepti din clasele de jos si de mijloc, intra in conflict cu autoritatile si ajunge sa fie rastignit, alaturi de alti 30.000 de evrei care au fost rastigniti in acea perioada. Dar la cinci saptamani dupa rastignirea Lui, peste 10.000 de evrei Il urmeaza si sustin ca este initiatorul unei noi religii. Si inca ceva: sunt dispusi sa renunte sau sa modifice toate acele institutii sociale despre care fusesera invatati inca din copilarie ca sunt extrem de importante atat din punct de vedere sociologic, cat si teologic. Se petrecea ceva foarte important !!!
Ei aduceau jertfe la anual pentru iertarea pacatelor ( ritual initiat de Avraam ), dar deodata dupa moartea tamplarului din Nazaret au renuntat. Evreii acordau o mare importanta supunerii Legii lui Moise, insa la scurta vreme dupa moartea lui Isus, evreii au pus mai mult accent ca mantuirea nu sta numai in implinirea Legii lui Moise. Practic toata viata lor s-a schimbat radical intr-un interval foarte scurt de timp.
Cum putem explica faptul ca intr-o perioada scurta de timp nu numai un iudeu, ci o intreaga comunitate de cel putin 10.000 mii de iudei au fost gata sa renunte la practicile fundamentale pe care se sprijinisera din punct de vedere sociologic si teologic timp de atatea secole? Sa nu uitam ca acei oameni pretuiau mai mult ca orice traditia.
Aceste schimbari in structurile sociale iudaice nu au fost niste simple ajustari minore operate cu usurinta, erau absolut monumentale. Nu erau nici mai mult, nici mai putin decat un adevarat cutremur social. Si cutremurele nu se produc fara o cauza.
4. Cina Domnului si Botezul
Sa studiem Cina Domnului. Este ciudat ca acesti primi adepti ai lui Isus nu se adunau pentru a-I celebra invataturile sau cat de minunat a fost. Se adunau regulat si organizau mese festive dintr-un singur motiv: sa comemoreze executia publica, groteasca si umilitoare a lui Isus. Este ca si cum astazi, un grup de admiratori ai lui John F Kennedy s-ar aduna sa celebreze faptul ca a fost ucis. Cum putem explica acest fapt? Eu cred ca si-au dat seama ca omorarea lui Isus era un pas spre o biruinta cu mult mai mare. Uciderea Lui nu era ultimul cuvant- ultimul cuvant era faptul ca a invins moartea pentru noi toti prin invierea Lui. Au sarbatorit executia Lui pentru ca erau convinsi ca L-au vazut viu dupa ce a iesit din mormant.
Biserica primara a adoptat o forma de botez ce isi avea originile in educatia lor iudaica, numita botezul prozelitilor. Cand cineva dintre Neamuri dorea sa primeasca Legea lui Moise, iudeii il botezau in autoritatea lui Dumnezeului lui Israel. Dar in Noul Testament, oamenii erau botezati in numele lui Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant - ceea ce inseamna ca L-am ridicat pe Isus la statutul deplin de Dumnezeu. Nu numai atat, dar botezul era si el o celebrare a mortii lui Isus, la fel ca si Cina. Prin cufundarea sub apa se evoca moartea Lui, iar prin ridicarea din apa se evoca faptul ca El a inviat la o viata noua.
5. Aparitia Bisericii
Sa ne gandim la inceputurile Bisericii crestine. Este absolut sigur ca a luat fiinta imediat dupa moartea lui Isus si s-a raspandit atat de repede, incat dupa aproximativ douazeci de ani a ajuns pana la palatul lui Cezar din Roma. Mai mult decat atat, aceasta miscare a triumfat asupra catorva ideologii rivale si in cele din urma a coplesit intreg Imperiul Roman. Acum, daca ati fi martian si ati privi inspre secolul I, care credeti ca ar avea sanse mai mari de supravietuire: crestinismul sau Imperiul Roman? Probabil ca nu ati paria pe un grup de amarati al caror mesaj central era ca un tamplar crucificat dintr-un satuc obscur a triumfat asupra mormantului. Si cu toate acestea, miscarea a avut un asemenea succes incat azi ne numim copii Petru si Pavel, iar cainii Cezar si Nero.
Haideti sa recapitulam dovezile circumstantiale: disponibilitatea ucenicilor de a muri pentru ceea ce experimentasera; vietile transformate ale unor sceptici ca Iacov si Pavel; schimbarile radicale in structuri sociale pretuite secole intregi de evrei; aparitia brusca a Cinei Domnului si a botezului; nasterea si cresterea uimitoare Bisericii.
Daca cineva vrea sa cantareasca aceste dovezi circumstantiale si sa dea verdictul Isus nu a inviat din morti, trebuie sa vina cu o explicatie plauzibila pentru toate aceste cinci fapte. Fara indoiala, ele sunt adevarate, intrebarea este cum pot fi ele explicate. Iar eu nu am auzit nici o explicatie mai buna ca invierea.
Ar mai fi o categorie de dovezi despre care nu am discutat. E vorba despre intalnirea continua cu Cristosul inviat ce are loc in lumea intreaga, in orice cultura, in vietile unor oameni din diferite medii sociale si cu diferite personalitati - oameni cu educatie inalta si mai putin inalta, bogati si saraci, oameni rationali si emotionali, barbati si femei. Cu totii vor marturisi ca Isus Cristos, mai presus de orice alt lucru din viata lor, i-a schimbat.
Daca dovezile arata realmente spre invierea lui Isus, ele cer un test al experientei. Testul experientei este urmatorul: "El este viu si pot sa-mi dau seama de acest lucru raportandu-ma la El." Daca ati face parte dintr-un juriu si ati audia dovezi suficiente pentru a va convinge de vinovatia cuiva, nu ar avea sens sa va opriti inainte de a face ultimul pas, acela de a-l condamna. Iar daca oamenii accepta dovezile in favoarea invierii lui Isus, urmatorul pas rational si logic ar fi sa intram in domeniul experientei. Dovezile reclama imperios testul experientei!
*selectie din "Pledoarie pentru Cristos" de Lee Strobel*
Thursday, 12 March 2009
A fost invierea lui Isus o farsa? Ce spun dovezile medicale?
Am vazut chiar ieri pe un post tv specializat pe documentare, o emisiune in care se sustinea ideea ca Isus nu a murit pe cruce, a fost doar intr-o stare comatoasa si invierea a fost un fals. Odata, am avut si eu indoieli legate de acest eveniment si m-am decis sa caut un raspuns. Acum vreau sa prezint argumentele care m-au convins, din punct de vedere medical. O argumentatie completa puteti gasi in cartea "Pledoarie pentru Cristos" de Lee Strobel.
Pe scurt, teoria lesinului se bazeaza pe urmatorul rationament: Isus a lesinat doar pe cruce din cauza epuizarii, sau i-a fost dat un drog care l-a facut sa para mort si ca mai tarziu a fost reanimant de aerul rece si umed din mormant. Adeptii teoriei conspiratiei au sprijinit aceasta ipoteza pe faptul ca, atunci cand se afla pe cruce, Isus a primit un lichid imbibat intr-un burete ( Marcu 15:36 ) si ca Pilat a parut surprins de cat de repede a murit Isus ( Marcu 15:44 ). In consecinta, au spus ei, reaparitia lui Isus nu a fost o inviere miraculoasa, ci doar o resuscitare accidentala, iar mormantul Lui a ramas gol pentru ca El a continuat sa traiasca.
Haideti sa privim doar faptele, evaluand fiecare eveniment din acea zi fatidica a rastignirii, prin prisma istoriei si stiintei medicale.
Tortura dinaintea crucii
Totul a inceput dupa Cina cea de Taina. Isus S-a dus cu ucenicii Sai pe Muntele Maslinilor, in Gradina Ghetsimani. Acolo S-a rugat toata noaptea. In tot acest timp, El anticipa evenimentele zilei urmatoare. El stia ce suferinta urma sa indure si era supus unei presiuni psihice enorme. Evangheliile ne spun ca in acel moment sudoarea I s-a preschimbat in picaturi de sange. Oare acesta nu este rezultatul unei imaginatii foarte active? Mai sunt demni de incredere autorii Evangheliilor?
DA!! Aceasta conditie medicala se numeste hematidroza. Nu este foarte comuna, dar este asociata cu o presiune psihica foarte mare. Cum apare? Nelinistea profunda cauzeaza eliberarea de substante chimice care rup capilarele din glandele sudoripare. In consecinta, se produce o usoara sangerare in aceste glande, iar sudoarea apare amescata cu sange. Nu e vorba de mult sange, doar de o cantitate mica.
Un alt efect este fragilitatea deosebita a pielii, asa ca atunci cand Isus a fost biciuit a doua zi de soldatul roman, pielea Lui era foarte sensibila.
Biciuirile romanilor erau cunoscute ca fiind extrem de brutale. De obicei constau in treizeci si noua de lovituri de bici, dar de multe ori erau mai numeroase, in functie de dispozitia in care se afla soldatul ce le aplica. Acesta folosea un bici din curele de piele impletite, intre care erau prinse bile metalice. Cand biciul lovea carnea, aceste bile cauzau vanatai sau contuzii profunde, care se rupeau la urmatoarele lovituri. Biciul mai avea totodata si bucati ascutite de os, care taiau adanc in carne. Spinarea era atat de sfasiata, incat uneori, din cauza taieturilor extrem de adanci, se putea vedea o portiune din coloana vertebrala. Biciuirea se facea de la umeri in jos, pe spinare, pe fese si pe partea din spate a picioarelor. Era absolut oribil.
Un medic care a studiat metoda romana de biciuire a spus: "Pe masura ce biciurea inainta, loviturile sfasiau muschii scheletici interni si lasau in urma fasii tremuratoare de carne sangeranda". Un istoric din secolul al III-lea, Eusebiu, a descris biciuirea dupa cum urmeaza:" Venele celui bicuit erau sfartecate, iar muschii, tendoanele si intestinele victimei erau expuse vederii." Stim ca multi oameni mureau in urma unor astfel de batai inca inainte de a fi crucificati.
In cel mai bun caz, victima suferea niste dureri ingrozitoare si intra in soc hipovolemic. Ce inseamna? Hypo inseamna "scazut", vol se refera la volum, iar emic inseamna "sange"; asadar socul hipovolemic inseamna ca persoana respectiva sufera efectele pierderii unei cantitati importante de sange. Aceasta are patru efecte. In primul rand, inima galopeaza in incercarea de a pompa sangele care nu mai este acolo; in al doilea rand, scade tensiunea arteriala, provocand lesin sau colaps; in al treilea rand, rinichii nu mai produc urina pentru a pastra volumul ramas; si in al patrulea rand, persoana respectiva are o senzatie foarte puternica de sete, deoarece corpul tanjeste dupa lichide, ca sa inlocuiasca volumul de sange pierdut.
Isus era in soc hipovolemic pe cand urca impleticindu-Se pe drumul spre locul executiei Sale de la Calvar, purtand barna orizontala a crucii. Mai tarziu citim ca Isus a spus "Mi-e sete" moment in care I s-a oferit otet. Din cauza efectelor teribile ale biciuirii, este sigur ca Isus se afla deja intr-o stare grava, aproape critica, inainte chiar de a I se bate piroanele in maini si in picioare.
Agonia crucii
Cat de sigura este moartea prin aceasta metoda cruda, lenta si mai degraba inexacta de executie, numita crucificare? Adevarul este ca multi nu stiu sigur in ce fel isi omoara crucea victimele. Pentru a putea intelege ce s-a intamplat, trebuie sa analizam din punct de vedere medical ce s-a intamplat acolo.
Atunci cand a ajuns pe Golgota, Isus a fost culcat pe pamant si mainile I-au fost intinse lateral si pironite de barna orizontala. Aceasta barna transversala era numita "patibulum" si in aceasta faza a rastignirii era separata de barna verticala, care era infipta definitiv in pamant.
Cu ce era pironit? Romanii foloseau piroane cu o lungime cuprinsa intre 13cm si 18cm, ascutite la varf. Acestea erau batute prin incheietura, cam la 2,5cm sub palma. Contrar traditiei populare, piroanele erau batute in incheieturi si nu in palme. Aceasta era o pozitie sigura, care bloca mainile; daca piroanele ar fi fost batute prin palme, greutatea trupului ar fi provocat sfasierea pielii si Isus ar fi cazut de pe cruce. Este important sa intelegem ca pironul traversa locul prin care trece nervul median. Acesta este cel mai mare nerv ce porneste spre palma si el a fost zdrobit de pironul trecut prin el.
Va amintiti durerea pe care o simtiti cand va loviti la cot? Acela este de fapt un alt nerv, numit nervul cubital. Durerea provocata de lovirea lui accidentala este extrem de puternica. Imaginati-va cum ar fi sa va bata cineva un piron prin acel nerv. Durerea era absolut insuportabila!!!! De fapt, a trebuit sa fie inventat un nou cuvant: atroce. Acest cuvant inseamna literal "de pe cruce." In latina excruciatus, format din ex si cruciare.
Ganditi-va numai: a fost nevoie sa se creeze un cuvant nou, deoarece nici unul dintre cele existente in limba nu putea descrie chinurile intense provocate de crucificare. Apoi Isus a fost ridicat si barna orizontala a fost prinsa de stalpul vertical, apoi I s-au batut piroane in picioare. Din nou, nervii picioarelor au fost zdrobiti, provocand acelasi gen de durere.
Ce efect are aceasta pozitie asupra corpului? Bratele i-au fost intinse si alungite cu aproximativ 15cm, ceea ce a provocat dislocarea ambilor umeri. Astfel s-a implinit profetia din Psalmul 22, care a prevestit rastignirea cu sute de ani inainte de a avea loc: "Oasele mi se despart."
Cauza mortii
Pentru a vedea daca moartea poate fi simulata, trebuie sa vedem ce anume o cauzeaza. Crucificarea era in esenta o moarte lenta si agonizanta prin asfixiere.
Cum? Din cauza ca presiunile exercitate asupra muschilor si a diafragmei fortau pieptul in pozitie de inspiratie; pentru a putea expira, omul trebuia sa se impinga sus cu picioarele pentru ca tensiunea asupra muschilor sa fie usurata cateva clipe. Dar facand acest lucru, piroanele sfasiau mai adanc in carne, blocandu-se in ultima instanta la nivelul oaselor tarsiene. Dupa ce reusea sa expire omul putea sa se lase din nou in jos si sa inspire. Apoi trebuia sa se ridice din nou pentru a expira, frecandu-si spatele insangerat de lemnul aspru al crucii. Acest proces se repeta mereu si mereu, pana cand omul era biruit de epuizare si nu se mai putea ridica sa respire. Cand ritmul respiratiei incetineste, omul intra in asa-numita acidoza respiratorie - bioxidul de carbon din sange se dizolva sub forma de acid carbonic, provocand cresterea aciditatii sangelui. Aceasta duce in ultima instanta la batai neregulate ale inimii. De fapt, cu inima batand nebuneste, Isus a stiut ca se afla in pragul mortii si atunci a putut sa spuna "Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!" Si apoi a murit in urma unui stop cardiac.
Chiar inainte de a muri, socul hipovolemic a provocat un ritm cardiac rapid si sustinut, care a contribuit la insuficienta cardiaca, avand ca rezultat retinerea de lichid in membrana ce inconjoara inima - scurgerea pericardica - precum si in membrana ce inconjoara plamanii - scurgerea pleurala.
Astfel, atunci cand soldatul roman a venit si, convins fiind ca Isus este mort, I-a confirmat moartea infigand o sulita in coasta lui dreapta. Probabil ca in coasta dreapta; nu putem fi siguri de aceasta, dar din descrieri rezulta ca probabil a fost vorba de partea dreapta, intre coaste. Se pare ca sulita a patruns prin plamanul drept in inima, asa ca atunci cand a fost scoasa, a curs un lichid - scurgerea pericardica si pleurala. Acesta avea aspectul unui lichid limpede, ca apa, si a fost urmat de un volum mare de sange, conform descrierii martorului ocular Ioan in Evanghelia Sa.
Probabil ca Ioan nu a avut nici cea mai vaga idee de ce a vazut atat sange, cat si un lichid limpede - cu siguranta ca cineva fara pregatire medicala nu s-ar astepta la asa ceva. Cu toate acestea, descrierea lui Ioan este in deplina concordanta cu ceea ce spune medicina moderna ca ar fi trebuit sa se intample.
De ce au rupt picioarele talharilor crucificati? Romanii foloseau manerul de otel al lancii romane scurte pentru a zdrobi oasele inferioare de la picioarele victimelor. Astfel omul nu mai putea sa se inalte pentru a respira si moartea prin asfixiere intervenea in cateva minute. In Noul Testament ni se spune ca oasele lui Isus nu au fost zdrobite, deoarece soldatii romani stabilisera deja ca era mort si folosisera sulita pentru a-i confirma moartea. S-a implinit o alta profetie a Vechiului Testament cu privire la Mesia, si anume ca oasele Lui nu vor fi sfaramate.
Concluzie
Isus era in soc hipovolemic din cauza pierderii masive de sange inca dinainte de a incepe crucificarea in sine. Ar fi fost cu neputinta sa-Si simuleze moartea, deoarece nu poti sa simulezi prea mult incapacitatea de a respira. In plus, sulita infipta in inima Lui ar fi rezolvat problema o data pentru totdeauna. Iar soldatii romani nu si-ar fi riscat propria viata lasandu-L sa plece viu.
Sa presupunem totusi ca imposibilul s-a produs, Isus a reusit cumva sa supravietuiasca crucificarii. Adica a reusit sa scape din fasiile de panza, sa rostogoleasca stanca uriasa de la gura mormantului si sa treaca de soldatii romani ce stateau de paza. Intrebarea in acest caz este cum ar fi putut umbla dupa ce picioarele I-ar fi fost batute in piroane? Cum ar fi putut sa apara pe drumul spre Emaus la scurt timp dupa aceea, parcurgand pe jos distante atat de mari? Cum Si-ar fi putut folosi bratele dupa ce acestea ar fi fost intinse si dislocate din incheieturi? Nu uitati ca ar fi avut rani masive la spate si o rana de sulita in piept.
O persoana intr-o stare atat de jalnica nu i-ar fi inspirat niciodata pe ucenici sa mearga sa proclame ca El este Domnul vietii, care a biruit mormantul. Dupa acele abuzuri oribile, cu toata trauma su pierderea catastrofala de sange, ar fi aratat atat de vrednic de mila incat ucenicii nu L-ar fi aclamat niciodata ca invingator triumfator al mortii; L-ar fi compatimit si ar fi incercat sa Il ingrijeasca pentru a-Si recapata sanatatea. Este absurd sa credem ca daca li S-a aratat in acea stare mizerabila, adeptii Sai ar fi fost indemnati sa porneasca o miscare mondiala bazata pe speranta ca intr-o buna zi vor avea si ei parte de un trup inviat ca al Lui. E absolut imposibil.
Intrebare pentru inima
Isus a mers intentionat in bratele vanzatorului Sau, nu S-a opus arestarii, nu S-a aparat la proces, e clar ca S-a supus de buna voie la o forma umilitoare si agonizanta de tortura. Ce ar fi putut motiva pe cineva sa consimta sa sufere o astfel de pedeapsa?
Eu cred ca o persoana obisnuita nu ar fi facut acest lucru. El a stiut ce Il astepta si a fost gata sa treaca prin toate, deoarece numai asa putea sa ne rascumpere. A slujit ca inlocuitor al nostru si platind pedeapsa cu moartea ce ni se cuvine noua, din pricina rebeliunii noastre impotriva lui Dumnezeu. In aceasta a constat misiunea Lui pe pamant.
Acest raspuns ar putea fi concluzionat intr-un singur cuvant - dragostea.
Pe scurt, teoria lesinului se bazeaza pe urmatorul rationament: Isus a lesinat doar pe cruce din cauza epuizarii, sau i-a fost dat un drog care l-a facut sa para mort si ca mai tarziu a fost reanimant de aerul rece si umed din mormant. Adeptii teoriei conspiratiei au sprijinit aceasta ipoteza pe faptul ca, atunci cand se afla pe cruce, Isus a primit un lichid imbibat intr-un burete ( Marcu 15:36 ) si ca Pilat a parut surprins de cat de repede a murit Isus ( Marcu 15:44 ). In consecinta, au spus ei, reaparitia lui Isus nu a fost o inviere miraculoasa, ci doar o resuscitare accidentala, iar mormantul Lui a ramas gol pentru ca El a continuat sa traiasca.
Haideti sa privim doar faptele, evaluand fiecare eveniment din acea zi fatidica a rastignirii, prin prisma istoriei si stiintei medicale.
Tortura dinaintea crucii
Totul a inceput dupa Cina cea de Taina. Isus S-a dus cu ucenicii Sai pe Muntele Maslinilor, in Gradina Ghetsimani. Acolo S-a rugat toata noaptea. In tot acest timp, El anticipa evenimentele zilei urmatoare. El stia ce suferinta urma sa indure si era supus unei presiuni psihice enorme. Evangheliile ne spun ca in acel moment sudoarea I s-a preschimbat in picaturi de sange. Oare acesta nu este rezultatul unei imaginatii foarte active? Mai sunt demni de incredere autorii Evangheliilor?
DA!! Aceasta conditie medicala se numeste hematidroza. Nu este foarte comuna, dar este asociata cu o presiune psihica foarte mare. Cum apare? Nelinistea profunda cauzeaza eliberarea de substante chimice care rup capilarele din glandele sudoripare. In consecinta, se produce o usoara sangerare in aceste glande, iar sudoarea apare amescata cu sange. Nu e vorba de mult sange, doar de o cantitate mica.
Un alt efect este fragilitatea deosebita a pielii, asa ca atunci cand Isus a fost biciuit a doua zi de soldatul roman, pielea Lui era foarte sensibila.
Biciuirile romanilor erau cunoscute ca fiind extrem de brutale. De obicei constau in treizeci si noua de lovituri de bici, dar de multe ori erau mai numeroase, in functie de dispozitia in care se afla soldatul ce le aplica. Acesta folosea un bici din curele de piele impletite, intre care erau prinse bile metalice. Cand biciul lovea carnea, aceste bile cauzau vanatai sau contuzii profunde, care se rupeau la urmatoarele lovituri. Biciul mai avea totodata si bucati ascutite de os, care taiau adanc in carne. Spinarea era atat de sfasiata, incat uneori, din cauza taieturilor extrem de adanci, se putea vedea o portiune din coloana vertebrala. Biciuirea se facea de la umeri in jos, pe spinare, pe fese si pe partea din spate a picioarelor. Era absolut oribil.
Un medic care a studiat metoda romana de biciuire a spus: "Pe masura ce biciurea inainta, loviturile sfasiau muschii scheletici interni si lasau in urma fasii tremuratoare de carne sangeranda". Un istoric din secolul al III-lea, Eusebiu, a descris biciuirea dupa cum urmeaza:" Venele celui bicuit erau sfartecate, iar muschii, tendoanele si intestinele victimei erau expuse vederii." Stim ca multi oameni mureau in urma unor astfel de batai inca inainte de a fi crucificati.
In cel mai bun caz, victima suferea niste dureri ingrozitoare si intra in soc hipovolemic. Ce inseamna? Hypo inseamna "scazut", vol se refera la volum, iar emic inseamna "sange"; asadar socul hipovolemic inseamna ca persoana respectiva sufera efectele pierderii unei cantitati importante de sange. Aceasta are patru efecte. In primul rand, inima galopeaza in incercarea de a pompa sangele care nu mai este acolo; in al doilea rand, scade tensiunea arteriala, provocand lesin sau colaps; in al treilea rand, rinichii nu mai produc urina pentru a pastra volumul ramas; si in al patrulea rand, persoana respectiva are o senzatie foarte puternica de sete, deoarece corpul tanjeste dupa lichide, ca sa inlocuiasca volumul de sange pierdut.
Isus era in soc hipovolemic pe cand urca impleticindu-Se pe drumul spre locul executiei Sale de la Calvar, purtand barna orizontala a crucii. Mai tarziu citim ca Isus a spus "Mi-e sete" moment in care I s-a oferit otet. Din cauza efectelor teribile ale biciuirii, este sigur ca Isus se afla deja intr-o stare grava, aproape critica, inainte chiar de a I se bate piroanele in maini si in picioare.
Agonia crucii
Cat de sigura este moartea prin aceasta metoda cruda, lenta si mai degraba inexacta de executie, numita crucificare? Adevarul este ca multi nu stiu sigur in ce fel isi omoara crucea victimele. Pentru a putea intelege ce s-a intamplat, trebuie sa analizam din punct de vedere medical ce s-a intamplat acolo.
Atunci cand a ajuns pe Golgota, Isus a fost culcat pe pamant si mainile I-au fost intinse lateral si pironite de barna orizontala. Aceasta barna transversala era numita "patibulum" si in aceasta faza a rastignirii era separata de barna verticala, care era infipta definitiv in pamant.
Cu ce era pironit? Romanii foloseau piroane cu o lungime cuprinsa intre 13cm si 18cm, ascutite la varf. Acestea erau batute prin incheietura, cam la 2,5cm sub palma. Contrar traditiei populare, piroanele erau batute in incheieturi si nu in palme. Aceasta era o pozitie sigura, care bloca mainile; daca piroanele ar fi fost batute prin palme, greutatea trupului ar fi provocat sfasierea pielii si Isus ar fi cazut de pe cruce. Este important sa intelegem ca pironul traversa locul prin care trece nervul median. Acesta este cel mai mare nerv ce porneste spre palma si el a fost zdrobit de pironul trecut prin el.
Va amintiti durerea pe care o simtiti cand va loviti la cot? Acela este de fapt un alt nerv, numit nervul cubital. Durerea provocata de lovirea lui accidentala este extrem de puternica. Imaginati-va cum ar fi sa va bata cineva un piron prin acel nerv. Durerea era absolut insuportabila!!!! De fapt, a trebuit sa fie inventat un nou cuvant: atroce. Acest cuvant inseamna literal "de pe cruce." In latina excruciatus, format din ex si cruciare.
Ganditi-va numai: a fost nevoie sa se creeze un cuvant nou, deoarece nici unul dintre cele existente in limba nu putea descrie chinurile intense provocate de crucificare. Apoi Isus a fost ridicat si barna orizontala a fost prinsa de stalpul vertical, apoi I s-au batut piroane in picioare. Din nou, nervii picioarelor au fost zdrobiti, provocand acelasi gen de durere.
Ce efect are aceasta pozitie asupra corpului? Bratele i-au fost intinse si alungite cu aproximativ 15cm, ceea ce a provocat dislocarea ambilor umeri. Astfel s-a implinit profetia din Psalmul 22, care a prevestit rastignirea cu sute de ani inainte de a avea loc: "Oasele mi se despart."
Cauza mortii
Pentru a vedea daca moartea poate fi simulata, trebuie sa vedem ce anume o cauzeaza. Crucificarea era in esenta o moarte lenta si agonizanta prin asfixiere.
Cum? Din cauza ca presiunile exercitate asupra muschilor si a diafragmei fortau pieptul in pozitie de inspiratie; pentru a putea expira, omul trebuia sa se impinga sus cu picioarele pentru ca tensiunea asupra muschilor sa fie usurata cateva clipe. Dar facand acest lucru, piroanele sfasiau mai adanc in carne, blocandu-se in ultima instanta la nivelul oaselor tarsiene. Dupa ce reusea sa expire omul putea sa se lase din nou in jos si sa inspire. Apoi trebuia sa se ridice din nou pentru a expira, frecandu-si spatele insangerat de lemnul aspru al crucii. Acest proces se repeta mereu si mereu, pana cand omul era biruit de epuizare si nu se mai putea ridica sa respire. Cand ritmul respiratiei incetineste, omul intra in asa-numita acidoza respiratorie - bioxidul de carbon din sange se dizolva sub forma de acid carbonic, provocand cresterea aciditatii sangelui. Aceasta duce in ultima instanta la batai neregulate ale inimii. De fapt, cu inima batand nebuneste, Isus a stiut ca se afla in pragul mortii si atunci a putut sa spuna "Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!" Si apoi a murit in urma unui stop cardiac.
Chiar inainte de a muri, socul hipovolemic a provocat un ritm cardiac rapid si sustinut, care a contribuit la insuficienta cardiaca, avand ca rezultat retinerea de lichid in membrana ce inconjoara inima - scurgerea pericardica - precum si in membrana ce inconjoara plamanii - scurgerea pleurala.
Astfel, atunci cand soldatul roman a venit si, convins fiind ca Isus este mort, I-a confirmat moartea infigand o sulita in coasta lui dreapta. Probabil ca in coasta dreapta; nu putem fi siguri de aceasta, dar din descrieri rezulta ca probabil a fost vorba de partea dreapta, intre coaste. Se pare ca sulita a patruns prin plamanul drept in inima, asa ca atunci cand a fost scoasa, a curs un lichid - scurgerea pericardica si pleurala. Acesta avea aspectul unui lichid limpede, ca apa, si a fost urmat de un volum mare de sange, conform descrierii martorului ocular Ioan in Evanghelia Sa.
Probabil ca Ioan nu a avut nici cea mai vaga idee de ce a vazut atat sange, cat si un lichid limpede - cu siguranta ca cineva fara pregatire medicala nu s-ar astepta la asa ceva. Cu toate acestea, descrierea lui Ioan este in deplina concordanta cu ceea ce spune medicina moderna ca ar fi trebuit sa se intample.
De ce au rupt picioarele talharilor crucificati? Romanii foloseau manerul de otel al lancii romane scurte pentru a zdrobi oasele inferioare de la picioarele victimelor. Astfel omul nu mai putea sa se inalte pentru a respira si moartea prin asfixiere intervenea in cateva minute. In Noul Testament ni se spune ca oasele lui Isus nu au fost zdrobite, deoarece soldatii romani stabilisera deja ca era mort si folosisera sulita pentru a-i confirma moartea. S-a implinit o alta profetie a Vechiului Testament cu privire la Mesia, si anume ca oasele Lui nu vor fi sfaramate.
Concluzie
Isus era in soc hipovolemic din cauza pierderii masive de sange inca dinainte de a incepe crucificarea in sine. Ar fi fost cu neputinta sa-Si simuleze moartea, deoarece nu poti sa simulezi prea mult incapacitatea de a respira. In plus, sulita infipta in inima Lui ar fi rezolvat problema o data pentru totdeauna. Iar soldatii romani nu si-ar fi riscat propria viata lasandu-L sa plece viu.
Sa presupunem totusi ca imposibilul s-a produs, Isus a reusit cumva sa supravietuiasca crucificarii. Adica a reusit sa scape din fasiile de panza, sa rostogoleasca stanca uriasa de la gura mormantului si sa treaca de soldatii romani ce stateau de paza. Intrebarea in acest caz este cum ar fi putut umbla dupa ce picioarele I-ar fi fost batute in piroane? Cum ar fi putut sa apara pe drumul spre Emaus la scurt timp dupa aceea, parcurgand pe jos distante atat de mari? Cum Si-ar fi putut folosi bratele dupa ce acestea ar fi fost intinse si dislocate din incheieturi? Nu uitati ca ar fi avut rani masive la spate si o rana de sulita in piept.
O persoana intr-o stare atat de jalnica nu i-ar fi inspirat niciodata pe ucenici sa mearga sa proclame ca El este Domnul vietii, care a biruit mormantul. Dupa acele abuzuri oribile, cu toata trauma su pierderea catastrofala de sange, ar fi aratat atat de vrednic de mila incat ucenicii nu L-ar fi aclamat niciodata ca invingator triumfator al mortii; L-ar fi compatimit si ar fi incercat sa Il ingrijeasca pentru a-Si recapata sanatatea. Este absurd sa credem ca daca li S-a aratat in acea stare mizerabila, adeptii Sai ar fi fost indemnati sa porneasca o miscare mondiala bazata pe speranta ca intr-o buna zi vor avea si ei parte de un trup inviat ca al Lui. E absolut imposibil.
Intrebare pentru inima
Isus a mers intentionat in bratele vanzatorului Sau, nu S-a opus arestarii, nu S-a aparat la proces, e clar ca S-a supus de buna voie la o forma umilitoare si agonizanta de tortura. Ce ar fi putut motiva pe cineva sa consimta sa sufere o astfel de pedeapsa?
Eu cred ca o persoana obisnuita nu ar fi facut acest lucru. El a stiut ce Il astepta si a fost gata sa treaca prin toate, deoarece numai asa putea sa ne rascumpere. A slujit ca inlocuitor al nostru si platind pedeapsa cu moartea ce ni se cuvine noua, din pricina rebeliunii noastre impotriva lui Dumnezeu. In aceasta a constat misiunea Lui pe pamant.
Acest raspuns ar putea fi concluzionat intr-un singur cuvant - dragostea.
Wednesday, 11 March 2009
Monday, 9 March 2009
Friday, 6 March 2009
de la Vladimir Pustan - Smecheria de la urma (666, cipuri, etc)
Un prieten mi-a scris ca sa cunoasca punctul meu de vedere cu privire la semnul fiarei si la vremurile apocaliptice.
Eu am crescut in biserica si copilaria mi-a fost marcata de predici, cantari si poezii care puneau accent pe vremurile viitoare.
Pozitia bisericii in care am crescut era posttribulationista, adica Biserica va trece prin necazul cel mare, fiind rapita dupa. Atat de grozav erau zugravite chinurile la care va fi supusa Biserica, incat stateam inspaimantati, iar noptile ne erau tulburate de cosmaruri. Ma vedeam in fata semnului cu mama de mana.
A trecut ceva timp pana sa ma dumiresc. Ceva lipsea din predici. Lipseau cerul si bucuriile viitoare. Cei ce predicau necazul, fara cer, erau sadomasochisti. Era un fel de Ev Mediu intors pe dos. Fiara era cu multe capete, iar semnul era desenat pe metal inrosit in foc ce era pus pe frunte.
Iar timpul a trecut... Biserica pe care o cunosc acum e pretribulationista sau nu mai stie nici ea cum e. Unii cred ca Hristos va veni inaintea necazului cel mare, altii dupa.
Cert este ca nu se mai predica despre necaz. Dar nici despre cer. Oamenii nu se mai infricoseaza de fiara si nu se mai extaziaza cu gandul la paradis. O masa amorfa si plictisita cu solutii materialiste.
Fratii din America s-au speriat in urma cu zece ani de niste predici apocaliptice. Stiti ce au facut? Si-au adunat conserve si mancare impachetata in vid, ingramadind totul in magazii, sa le ajunga sapte ani de necaz.
Smecheria diavolului consta in regie. Adica, oameni buni, priviti la cipurile din urechile vacilor, la numerele de cod de pe produse, la cele de pe carduri si carti de identitate si infricosati-va! Ingroziti-va, dar mai ales filosofati pe tema aceasta. Pierdeti vremea in discutii sterile, in certuri aprige de la amvon. Dezlegati taina trambitei, a lui 666, a Armaghedonului, adunati conserve, numai sa nu va pocaiti. Sau daca o faceti, sa o faceti de frica si nu din dragoste de Dumnezeu.
Normal ca nu-mi place sa stiu ca celularul meu e ascultat, ca sunt inregistrat intr-un numar, ca totul e pe computer, ca viata mea e verificata, scanata, amprentata.
Dar nu eu fac jocurile...
Eu cred cu tarie ca Hristos va veni intaintea necazului cel mare, ca-i va lasa jos pe toti penticostalii si baptistii nepocaiti sa-si manance conservele cu maini pline de cipuri, stand la taclale cu fratii adventisti care le vor explica inca o data despre Papa, Duminica si altele. Oricum, lumea aceasta e un grajd si oamenii deja sunt vite cu cipuri.
Priviti la cer! Acolo e casa noastra. Maranatha!
*preluat din "Dulcele sarut al singuratatii" de Vladimir Pustan*
Eu am crescut in biserica si copilaria mi-a fost marcata de predici, cantari si poezii care puneau accent pe vremurile viitoare.
Pozitia bisericii in care am crescut era posttribulationista, adica Biserica va trece prin necazul cel mare, fiind rapita dupa. Atat de grozav erau zugravite chinurile la care va fi supusa Biserica, incat stateam inspaimantati, iar noptile ne erau tulburate de cosmaruri. Ma vedeam in fata semnului cu mama de mana.
A trecut ceva timp pana sa ma dumiresc. Ceva lipsea din predici. Lipseau cerul si bucuriile viitoare. Cei ce predicau necazul, fara cer, erau sadomasochisti. Era un fel de Ev Mediu intors pe dos. Fiara era cu multe capete, iar semnul era desenat pe metal inrosit in foc ce era pus pe frunte.
Iar timpul a trecut... Biserica pe care o cunosc acum e pretribulationista sau nu mai stie nici ea cum e. Unii cred ca Hristos va veni inaintea necazului cel mare, altii dupa.
Cert este ca nu se mai predica despre necaz. Dar nici despre cer. Oamenii nu se mai infricoseaza de fiara si nu se mai extaziaza cu gandul la paradis. O masa amorfa si plictisita cu solutii materialiste.
Fratii din America s-au speriat in urma cu zece ani de niste predici apocaliptice. Stiti ce au facut? Si-au adunat conserve si mancare impachetata in vid, ingramadind totul in magazii, sa le ajunga sapte ani de necaz.
Smecheria diavolului consta in regie. Adica, oameni buni, priviti la cipurile din urechile vacilor, la numerele de cod de pe produse, la cele de pe carduri si carti de identitate si infricosati-va! Ingroziti-va, dar mai ales filosofati pe tema aceasta. Pierdeti vremea in discutii sterile, in certuri aprige de la amvon. Dezlegati taina trambitei, a lui 666, a Armaghedonului, adunati conserve, numai sa nu va pocaiti. Sau daca o faceti, sa o faceti de frica si nu din dragoste de Dumnezeu.
Normal ca nu-mi place sa stiu ca celularul meu e ascultat, ca sunt inregistrat intr-un numar, ca totul e pe computer, ca viata mea e verificata, scanata, amprentata.
Dar nu eu fac jocurile...
Eu cred cu tarie ca Hristos va veni intaintea necazului cel mare, ca-i va lasa jos pe toti penticostalii si baptistii nepocaiti sa-si manance conservele cu maini pline de cipuri, stand la taclale cu fratii adventisti care le vor explica inca o data despre Papa, Duminica si altele. Oricum, lumea aceasta e un grajd si oamenii deja sunt vite cu cipuri.
Priviti la cer! Acolo e casa noastra. Maranatha!
*preluat din "Dulcele sarut al singuratatii" de Vladimir Pustan*
Thursday, 5 March 2009
Am fost clopot - Traian Dorz
Scurt-metraj pe marginea poeziei omonime a lui TRAIAN DORZ, marele poet crestin român care a pãtimit îndelung sub regimul comunist. Substanta filmului se încheagã printr-un colaj de intense trãiri ...
Watchman Nee - Sa ne rugam
Rugaciunea este un aspect foarte important al vietii crestine. Am desprins cateva idei din cartea "Sa ne rugam" scrisa de Watchman Nee. Va recomand cu caldura aceasta carte.
Puterea rugaciunii nu sta in cat de mult ne rugam, ci in cat de mult rugaciunile noastre sunt in acord cu principiile rugaciunii.
Poporul lui Dumnezeu trebuie sa se roage inainte ca El sa se ridice sa lucreze; voia Lui se va realiza numai prin rugaciunile celor care apartin Lui; rugaciunile credinciosilor trebuie sa implineasca voia Lui; Dumnezeu nu va implini voia Lui de unul singur, El o va face numai dupa ce poporul Lui se va face partas gandurilor Lui in rugaciuni.
Rugaciunea este unirea gandurilor credinciosului cu voia lui Dumnezeu.
Desi nu cunoastem motivul, totusi noi stim ca Dumnezeu nu lucreaza independent. Daca poporul lui Dumnezeu nu isi supune vointa voii Domnului si nu arata, in rugaciune, faptul de a fi un singur gand cu El, Domnul mai degraba sta deoparte si Isi amana lucrare. El refuza sa lucreze singur.
Adevaratul sens al rugaciunii este ca cel care se roaga sa se roage pentru implinirea voii Aceluia caruia I se roaga. Nu avem nevoie de mai multe cuvinte, ci avem nevoie de a atinge mai mult gandul lui Dumnezeu. Trebuie sa ne uitam pe noi insine, sa atingem voia lui Dumnezeu si sa exprimam voia Lui prin rugaciune.
Rugaciunea este cererea ca Dumnezeu sa implineasca nevoile Lui. Aceasta nu inseamna ca cei credinciosi nu trebuie sa ceara niciodata lui Dumnezeu sa poarte grija de nevoile lor, ci ne arata doar ca mai intai trebuie sa pricepem intelesul si principiile rugaciunii. Problema nu mai este daca "nevoia ta" este implinita, ci daca se face "voia lui Dumnezeu".
Rugaciunea pentru nevoile personale trebuie atinsa indirect, cerand mai intai ca voia Domnului sa se faca. Acesta este secretul rugaciunii, cheia biruintei in rugaciune.
Rugaciunea nu este o incercare de a indupleca inima cerului. Daca rugaciunea nu este dupa voia lui Dumnezeu, ea este fara valoare. Intelegand acum ceva din adevarata semnificatie a rugaciunii, sa avem o indoita grija ca nu cumva sa lasam carnea sa se amestece. Pentru ca, va rog sa notati, daca Dumnezeu ar trimite de la sine lucratori, Cristos nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam Domnului secerisului ca sa trimita lucratori! Daca Numele lui Dumnezeu s-ar sfinti de la sine, daca Imparatia Lui ar veni fara nici o nevoie de cooperare din partea noastra, daca voia Lui s-ar face in mod automat pe pamant, Domnul Isus nu ne-ar fi spus sa ne rugam de o asa maniera cum a facut-o El. Daca El Insusi s-ar intoarce fara nevoia unui raspuns din partea Adunarii Lui, Duhul Domnului nu ar fi insufletit pe apostolul Ioan sa strige dupa grabnica Lui revenire. Daca Dumnezeu Tatal i-ar face in mod spontan una pe cei credinciosi, s-ar fi rugat Domnul nostru Tatalui pentru aceasta? Daca lucrarea impreuna cu Dumnezeu nu este esentiala, care ar putea fi folosul mijlocirii continue a Domnului nostru in cer? O, sa vedem ca rugaciunea in armonie cu Dumnezeu este mai importanta decat orice alt lucru! Caci Dumnezeu poate lucra numai in situatii in care copiii Lui s-au arata a fi in armonie cu El. El refuza sa lucreze in domenii unde nu sunt rugaciuni si unde poporul Lui nu este in armonie cu voia Lui. Rugaciunea in care vointele sunt unite este rugaciunea adevarata. Motivul cel mai inalt pentru rugaciune nu este de a obtine raspunsul Este armonia intre vointa omului si voia lui Dumnezeu, astfel incat El sa poata lucra. Uneori noi putem cere incorect si astfel rugaciunile noastre raman fara raspuns; dar, daca vointa noastra este in armonie cu voia lui Dumnezeu, El castiga, caci prin acordul nostru El poate sa-Si duca la indeplinire voia Lui.
Astfel, primul pas in a face voia lui Dumnezeu este sa rostim voia Lui in rugaciune. Nu este alta lucrare mai importanta decat rugaciunea, pentru ca ea atat implineste, cat si exprima voia lui Dumnezeu. Rezulta deci ca toate rugaciunile care ies din voia noastra proprie sunt nefolositoare.
In aceasta privinta a rugaciunii ar trebui sa stim nu numai cui ne rugam, dar si impotriva cui ne rugam. Rugaciunea noastra este indreptata spre Dumnezeu, pentru oameni si impotriva lui satan.
Daca cineva persevereaza in a face lucrarea de rugaciune, va deveni un canal pentru voia lui Dumnezeu. Ori de cate ori Domnul are ceva de facut, El va cauta o persoana pentru lucrarea respectiva.
Vedem ca Isus s-ar rugat de trei ori in gradina Ghetsimani. Principiul rugaciunii de trei ori este de a ne ruga pana la capat, de a ne ruga pana cand suntem limpeziti in privinta voii lui Dumnezeu, pana obtinem raspunsul ( vezi pilda judecatorului nedrept).
Cel mai important lucru pentru noi este sa identificam vrajmasul. Trebuie sa stim sigur cine este adversarul nostru, cine ne cauzeaza atat de mare suferinta. Cat de des noi socotim ca suferintele noastre vin din partea oamenilor. Dar Biblia ne spune ca "n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti" (Efeseni 6:12).
Domnul Isus ne invata cea mai buna cale de a birui adversarul, si anume de a ne ruga zi si noapte lui Dumnezeu - cerandu-I sa ne faca dreptate judecandu-l pe vrajmasul nostru. Ori de cate ori incepem o lucrare, daca il legam mai intai pe Satan in rugaciune, biruinta ne este asigurata. Trebuie mereu sa ne rugam:" O, Doamne, leaga-l pe omul cel tare!". Chemati-l pe Domnul sa il mustre si lege pe cel rau.
Acestea sunt doar cateva idei extrase, va recomand sa cititi aceasta carte. O sa revin cu altele pe masura ce avansez in citirea cartii.
Puterea rugaciunii nu sta in cat de mult ne rugam, ci in cat de mult rugaciunile noastre sunt in acord cu principiile rugaciunii.
Poporul lui Dumnezeu trebuie sa se roage inainte ca El sa se ridice sa lucreze; voia Lui se va realiza numai prin rugaciunile celor care apartin Lui; rugaciunile credinciosilor trebuie sa implineasca voia Lui; Dumnezeu nu va implini voia Lui de unul singur, El o va face numai dupa ce poporul Lui se va face partas gandurilor Lui in rugaciuni.
Rugaciunea este unirea gandurilor credinciosului cu voia lui Dumnezeu.
Desi nu cunoastem motivul, totusi noi stim ca Dumnezeu nu lucreaza independent. Daca poporul lui Dumnezeu nu isi supune vointa voii Domnului si nu arata, in rugaciune, faptul de a fi un singur gand cu El, Domnul mai degraba sta deoparte si Isi amana lucrare. El refuza sa lucreze singur.
Adevaratul sens al rugaciunii este ca cel care se roaga sa se roage pentru implinirea voii Aceluia caruia I se roaga. Nu avem nevoie de mai multe cuvinte, ci avem nevoie de a atinge mai mult gandul lui Dumnezeu. Trebuie sa ne uitam pe noi insine, sa atingem voia lui Dumnezeu si sa exprimam voia Lui prin rugaciune.
Rugaciunea este cererea ca Dumnezeu sa implineasca nevoile Lui. Aceasta nu inseamna ca cei credinciosi nu trebuie sa ceara niciodata lui Dumnezeu sa poarte grija de nevoile lor, ci ne arata doar ca mai intai trebuie sa pricepem intelesul si principiile rugaciunii. Problema nu mai este daca "nevoia ta" este implinita, ci daca se face "voia lui Dumnezeu".
Rugaciunea pentru nevoile personale trebuie atinsa indirect, cerand mai intai ca voia Domnului sa se faca. Acesta este secretul rugaciunii, cheia biruintei in rugaciune.
Rugaciunea nu este o incercare de a indupleca inima cerului. Daca rugaciunea nu este dupa voia lui Dumnezeu, ea este fara valoare. Intelegand acum ceva din adevarata semnificatie a rugaciunii, sa avem o indoita grija ca nu cumva sa lasam carnea sa se amestece. Pentru ca, va rog sa notati, daca Dumnezeu ar trimite de la sine lucratori, Cristos nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam Domnului secerisului ca sa trimita lucratori! Daca Numele lui Dumnezeu s-ar sfinti de la sine, daca Imparatia Lui ar veni fara nici o nevoie de cooperare din partea noastra, daca voia Lui s-ar face in mod automat pe pamant, Domnul Isus nu ne-ar fi spus sa ne rugam de o asa maniera cum a facut-o El. Daca El Insusi s-ar intoarce fara nevoia unui raspuns din partea Adunarii Lui, Duhul Domnului nu ar fi insufletit pe apostolul Ioan sa strige dupa grabnica Lui revenire. Daca Dumnezeu Tatal i-ar face in mod spontan una pe cei credinciosi, s-ar fi rugat Domnul nostru Tatalui pentru aceasta? Daca lucrarea impreuna cu Dumnezeu nu este esentiala, care ar putea fi folosul mijlocirii continue a Domnului nostru in cer? O, sa vedem ca rugaciunea in armonie cu Dumnezeu este mai importanta decat orice alt lucru! Caci Dumnezeu poate lucra numai in situatii in care copiii Lui s-au arata a fi in armonie cu El. El refuza sa lucreze in domenii unde nu sunt rugaciuni si unde poporul Lui nu este in armonie cu voia Lui. Rugaciunea in care vointele sunt unite este rugaciunea adevarata. Motivul cel mai inalt pentru rugaciune nu este de a obtine raspunsul Este armonia intre vointa omului si voia lui Dumnezeu, astfel incat El sa poata lucra. Uneori noi putem cere incorect si astfel rugaciunile noastre raman fara raspuns; dar, daca vointa noastra este in armonie cu voia lui Dumnezeu, El castiga, caci prin acordul nostru El poate sa-Si duca la indeplinire voia Lui.
Astfel, primul pas in a face voia lui Dumnezeu este sa rostim voia Lui in rugaciune. Nu este alta lucrare mai importanta decat rugaciunea, pentru ca ea atat implineste, cat si exprima voia lui Dumnezeu. Rezulta deci ca toate rugaciunile care ies din voia noastra proprie sunt nefolositoare.
In aceasta privinta a rugaciunii ar trebui sa stim nu numai cui ne rugam, dar si impotriva cui ne rugam. Rugaciunea noastra este indreptata spre Dumnezeu, pentru oameni si impotriva lui satan.
Daca cineva persevereaza in a face lucrarea de rugaciune, va deveni un canal pentru voia lui Dumnezeu. Ori de cate ori Domnul are ceva de facut, El va cauta o persoana pentru lucrarea respectiva.
Vedem ca Isus s-ar rugat de trei ori in gradina Ghetsimani. Principiul rugaciunii de trei ori este de a ne ruga pana la capat, de a ne ruga pana cand suntem limpeziti in privinta voii lui Dumnezeu, pana obtinem raspunsul ( vezi pilda judecatorului nedrept).
Cel mai important lucru pentru noi este sa identificam vrajmasul. Trebuie sa stim sigur cine este adversarul nostru, cine ne cauzeaza atat de mare suferinta. Cat de des noi socotim ca suferintele noastre vin din partea oamenilor. Dar Biblia ne spune ca "n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti" (Efeseni 6:12).
Domnul Isus ne invata cea mai buna cale de a birui adversarul, si anume de a ne ruga zi si noapte lui Dumnezeu - cerandu-I sa ne faca dreptate judecandu-l pe vrajmasul nostru. Ori de cate ori incepem o lucrare, daca il legam mai intai pe Satan in rugaciune, biruinta ne este asigurata. Trebuie mereu sa ne rugam:" O, Doamne, leaga-l pe omul cel tare!". Chemati-l pe Domnul sa il mustre si lege pe cel rau.
Acestea sunt doar cateva idei extrase, va recomand sa cititi aceasta carte. O sa revin cu altele pe masura ce avansez in citirea cartii.
de la Vladimir Pustan - Filmul Patimile lui Hristos
A facut multa valva filmul lui Mel Gibson. Nu stiu motivele pentru care s-a apucat de treaba asta. Rautacios, ma gandesc ca, oricum, cel putin financiar, a meritat efortul. Am vazut filmul "piratat", inainte cu o saptamana de a aparea pe ecranele romanesti.
Nu le-a placut evreilor filmul, pentru ca de doua mii de ani tot ce-i cu privire la Isus nu le place.
Nu le-a placut catolicilor filmul, pentru ca Maria I-a sarutat picioarele rastignite si s-a umplut de sange pe buze. Hristos avea voie sa fie stalcit in bataie, dar imaculata fecioara n-avea voie sa fie atat de umana.
Nu le-a placut ortodocsilor filmul, ca n-a avut nici o liturghie in el si a fost facut de imperialistii americani ahtiati dupa bani.
Nu le-a placut penticostalilor filmul, pentru ca a fost, film si filmele nu-s bune sa fie vazute.
Se spune ca a fost un film crud. Nu cred asta. Mel Gibson l-a citit pe Iosif Flavius, care ne spune cum era crucificarea, l-a citit pe Eusebiu, care ne spune cum era bataia cu biciul ( Eusebiu spune ca dupa 50 de lovitur li se vedeau rinichii si organele interne).
Filmul a fost ca viata. Fara fasoane, fara romantisme. Pe noi ne deranjeaza pretul platit de Hristos pentru rascumpararea omenirii. Noi n-am fi vrut sa-I ramanem datori. Filmul facut de Zefirelli este o telenovela pe langa cel al lui Mel Gibson. Am dori un Hristos care a suferit crucea cat o impunsatura de ac pentru determinarea grupei sanguine. "Chiar asa a fost?" m-a intrebat cineva. "Nu, i-am zis, a fost mult mai greu si mult mai rau."
Pocainta inseamna sa intelegi ca esti rau, ca pentru tine a suferit nespus Dumnezeu. Hristos n-a plecat pe "Via Dolorosa" senin, zambind camerelor de luat vederi.
Am vrea ca totul sa fie gratuit, sa nu ne coste nimic. De aceea judecata va fi atat de aspra, pentru ca Dumnezeu S-a chinuit cumplit. L-au batut romanii, dar pe tot ce pune mana omul se usuca. Am auzit ca s-au pocait o gramada de oameni la filmul acesta. Mi-e mila de ei daca a trebuit sa vada un film, ca sa-L inteleaga pe Dumnezeul Scripturilor. Un pastor american a lesinat. Oare ce-a predicat in toti anii de pana acum?
Initial Mel Gibson n-a vrut sa titreze filmul. Sa ramana in aramaica si latina, iar imaginea sa spuna totul. Dar i-au zis ca miliardele de "crestini" nu cunosc Biblia, de aceea e bine sa foloseasca traducerea, sa inteleaga tot omul.
Filmul ne-a umilit. Un film mediocru a pus pe picior gresit o crestinatate care uitase de Golgota, de Hristos, de mantuire, care traia plenar filosofia "nu te baga in viata mea".
Hristos "S-a bagat" in viata noastra, acoperindu-ne cu sangele iertarii.
*preluat din "Dulcele sarut al singuratatii" de Vladimir Pustan*
Nu le-a placut evreilor filmul, pentru ca de doua mii de ani tot ce-i cu privire la Isus nu le place.
Nu le-a placut catolicilor filmul, pentru ca Maria I-a sarutat picioarele rastignite si s-a umplut de sange pe buze. Hristos avea voie sa fie stalcit in bataie, dar imaculata fecioara n-avea voie sa fie atat de umana.
Nu le-a placut ortodocsilor filmul, ca n-a avut nici o liturghie in el si a fost facut de imperialistii americani ahtiati dupa bani.
Nu le-a placut penticostalilor filmul, pentru ca a fost, film si filmele nu-s bune sa fie vazute.
Se spune ca a fost un film crud. Nu cred asta. Mel Gibson l-a citit pe Iosif Flavius, care ne spune cum era crucificarea, l-a citit pe Eusebiu, care ne spune cum era bataia cu biciul ( Eusebiu spune ca dupa 50 de lovitur li se vedeau rinichii si organele interne).
Filmul a fost ca viata. Fara fasoane, fara romantisme. Pe noi ne deranjeaza pretul platit de Hristos pentru rascumpararea omenirii. Noi n-am fi vrut sa-I ramanem datori. Filmul facut de Zefirelli este o telenovela pe langa cel al lui Mel Gibson. Am dori un Hristos care a suferit crucea cat o impunsatura de ac pentru determinarea grupei sanguine. "Chiar asa a fost?" m-a intrebat cineva. "Nu, i-am zis, a fost mult mai greu si mult mai rau."
Pocainta inseamna sa intelegi ca esti rau, ca pentru tine a suferit nespus Dumnezeu. Hristos n-a plecat pe "Via Dolorosa" senin, zambind camerelor de luat vederi.
Am vrea ca totul sa fie gratuit, sa nu ne coste nimic. De aceea judecata va fi atat de aspra, pentru ca Dumnezeu S-a chinuit cumplit. L-au batut romanii, dar pe tot ce pune mana omul se usuca. Am auzit ca s-au pocait o gramada de oameni la filmul acesta. Mi-e mila de ei daca a trebuit sa vada un film, ca sa-L inteleaga pe Dumnezeul Scripturilor. Un pastor american a lesinat. Oare ce-a predicat in toti anii de pana acum?
Initial Mel Gibson n-a vrut sa titreze filmul. Sa ramana in aramaica si latina, iar imaginea sa spuna totul. Dar i-au zis ca miliardele de "crestini" nu cunosc Biblia, de aceea e bine sa foloseasca traducerea, sa inteleaga tot omul.
Filmul ne-a umilit. Un film mediocru a pus pe picior gresit o crestinatate care uitase de Golgota, de Hristos, de mantuire, care traia plenar filosofia "nu te baga in viata mea".
Hristos "S-a bagat" in viata noastra, acoperindu-ne cu sangele iertarii.
*preluat din "Dulcele sarut al singuratatii" de Vladimir Pustan*
Monday, 2 March 2009
Ce este credinta? Cum ar trebui sa fie?
De multe ori auzim ca trebuie sa credem in Dumnezeu. Dar ce inseamna a crede? Cum ar trebui sa fie credinta? Cum ar trebui sa se manifeste? Se poate vedea credinta unui om? Cum?
Un evanghelist spunea: "Femeia siro-feniciana (Matei 15) a fost perseverenta, sutasul (Matei 8) a fost smerit, orbul (Marcu 10) a fost ferm. Dar ceea ce a vazut Hristos a vazut si a rasplatiti in fiecare caz a fost credinta"
Ce este credinta? Vreau sa incep cu ce nu este credinta!
Credinta nu ar trebui sa fie un sentiment religios, despartit de adevarul obiectiv al Bibliei. Sentimentul e bun doar daca este relevat si este testat in lumina definitiei biblice a credintei.
Credinta nu ar trebui sa fie credulitate. Nu trebuie sa crezi ca iti spune un preot/pastor/altcineva fara a cere dovezi. Asta ne spune si Biblia :"cercetati fiecare lucru". Cum cercetezi? Daca ceea ce ti se spune este in concordanta cu Biblia, atunci poti sa pui baza pe asta. Dar totul trebuie trecut prin filtrul Bibliei.
Credinta nu inseamna o atitudine mentala pozitiva artificiala. O astfel de atitudine de acest fel este buna pentru un comis-voiajor, dar o astfel de credinta nu va rezista in focul incercarii.
Deci, ce este credinta?
Definitia biblica este:
Evrei 11:1: "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd."
Dar cum apare aceasta credinta? Tot Biblia ne da raspunsul, credinta vine in urma auzirii.
Romani 10:17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.
Practic, actul credintei ar trebui sa fie si o manifestare a inteligentei, nu o orbire a sufletului sau o lipsa a ratiunii. Biblia exprima foarte clar ce inseamna credinta adevarata, aceasta e credinta trecuta prin foc, testata in necazuri, iar o astfel de credinta nu poate fi "oarba".
Insa perceptia inteligenta nu este credinta, pentru ca un om poate cunoaste divinitatea lui Hristos si sa nu-L primeasca ca Salvator. A crede "despre Hristos" este diferit de a crede "in Hristos".
De ce este importanta credinta?
Mantuirea vine intotdeauna prin credinta, nu din pricina credintei ( Efeseni 2:8 ), si aceasta distinctie trebuie facuta obligatoriu. Ea este canalul prin care primim darul vietii vesnice, nu cauza, si produce in cel ce o are multe transformari.
Daca pocainta este intoarcerea sufletului de la pacat, credinta e intoarcerea sufletului la Dumnezeu. Scriptura ne prezinta credinta ca un act al inimii si, daca inima in sens biblic cuprinde intelect, emotii, vointa, atunci si credinta implica aceste schimbari. Credinta trebuie sa fie mai mult decat un sentiment intelectual, pentru ca credinta care nu se manifesta e moarta. Credinta cu mintea in materie si istorie nu este credinta, omul carnal poate crede in anumite lucruri, dar si dracii cred si se infioara.
Iacov 2:19 Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară!
Uneori credinta e descrisa ca fiind un dusman al ratiunii cu care nu se poate impaca deloc. Ea, insa, in sine insasi este o forma de cunoastere, lucrand in armonie cu ratiunea si nu impotriva ei. Din temnita, Ioan Botezatorul a cerut dovezi ca sa stie sigur ca Isus este Mesia. Desi credea cu inima, a avut nevoie si de dovezi ale mintii pe care Isus i le-a daruit ( Luca 7 ). Pe de alta parte, Isus nu l-a mustrat pe Toma pentru ca nu a vrut sa creada orbeste in El pana a cerut dovezi, ci l-a mustrat pentru ca, desi i-a spus timp de trei ani ca va invia, aceasta a lucrat lectiile predate, dovedind o scurtime a memoriei.
Care este sursa credintei?
La fel ca in cazul pocaintei, exista o sursa divina si o sursa umana. Credinta este un dar de la Dumnezeu ( Romani 13:2, 1 Corinteni 12:9, Evrei 12:2 ).
Intr-un cuvant, sursa umana inseamna acceptarea lucrarii lui Dumnezeu in inima omului ( Romani 10:14, Ioan 5:47, Faptele Apost 4:4). In concluzie, credinta apare in urma conlucrarii omului cu Dumnezeu ( Dumneze ti-o daruieste si creste, dar tu trebuie sa iti doresti asta si Il lasi sa lucreze ).
Cum ne putem da seama daca un om are credinta?
Credinta produce o viata noua, care se manifesta prin lucruri masurabile zi de zi. Prima dovada a credintei este dragostea aprinsa pentru Dumnezeu. O dragoste dezinteresata pentru natura Lui, pentru slava Lui, iubind Imparatia Sa, inaltand Numele Lui. O dragoste care te face sa umbli dupa lucrurile de sus, pentru ca umblarea dupa lucrurii firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca e rau sa imi doresc o masina, dar trebuie sa am grija ca acest lucru sa nu ma stapaneasca si ca Dumnezeu sa fie pe primul loc in inima mea.
Cand Il iubesc pe Dumnezeu, invariabil trebuie sa urasc pacatul, care-L ofenseaza si-L blasfemiaza pe Creator. In momentul in care imi percep pacatul personal ca o lovitura data lui Dumnezeu si fac tot posibilul sa nu il mai fac, atunci am inteles credinta.
A doua dovada a salasluirii in om a credintei mantuitoare este smerenia. Stim din Scriptura ca El le da har celor smeriti si de aceea Dumnezeu vrea sa vin la El ca un copil, dependent, care se leapada de sine, acceptand cu bucurie purtarea crucii. Cu smerenie si in ascuns trebuie sa daruiesc, cu smerenie ma rog in odaita mea ( pentru ca daca o fac numai in public sunt fariseu ), cu smerenie trebuie sa umblu pe acest pamant.
Al treilea semn al credintei este separarea fata de lume. Ioan ne spune sa nu iubim lumea, pentru ca altminteri dragostea Tatalui nu este in noi. Va trebui sa traim altfel in lume si, totusi nefacand parte din ea. Aceasta inseamna valori diferite, reguli diferite si metode diferite.
Ultimul indiciu este dorinta cresterii spirituale. Noi trebuie sa tindem sa semanam cu Hristos, or aceasta se face in timp, dar trebuie sa fii doritor sa cresti. Cresterea spirituala este masurabila in cat de mult ii iubesti pe altii si in cat de mult asculti de Dumnezeu. Reducerea frecventei pacatului in viata, dorinta zilnica de rugaciune si studiu biblic, arderea pentru evanghelizare sunt semne de crestere.
In concluzie credinta are urmatoarele caracteristici: nu este total opusa ratiunii ( o credinta irationala e nereligioasa, iar ratiunea fara credinta e ilogica), e rezultatul harului divin, al lucrarii divine si al acceptarii umane si produce mantuire, siguranta si fapte bune.
*preluat din "Invataturile Fundamentale" de Vladimir Pustan"*
Un evanghelist spunea: "Femeia siro-feniciana (Matei 15) a fost perseverenta, sutasul (Matei 8) a fost smerit, orbul (Marcu 10) a fost ferm. Dar ceea ce a vazut Hristos a vazut si a rasplatiti in fiecare caz a fost credinta"
Ce este credinta? Vreau sa incep cu ce nu este credinta!
Credinta nu ar trebui sa fie un sentiment religios, despartit de adevarul obiectiv al Bibliei. Sentimentul e bun doar daca este relevat si este testat in lumina definitiei biblice a credintei.
Credinta nu ar trebui sa fie credulitate. Nu trebuie sa crezi ca iti spune un preot/pastor/altcineva fara a cere dovezi. Asta ne spune si Biblia :"cercetati fiecare lucru". Cum cercetezi? Daca ceea ce ti se spune este in concordanta cu Biblia, atunci poti sa pui baza pe asta. Dar totul trebuie trecut prin filtrul Bibliei.
Credinta nu inseamna o atitudine mentala pozitiva artificiala. O astfel de atitudine de acest fel este buna pentru un comis-voiajor, dar o astfel de credinta nu va rezista in focul incercarii.
Deci, ce este credinta?
Definitia biblica este:
Evrei 11:1: "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd."
Dar cum apare aceasta credinta? Tot Biblia ne da raspunsul, credinta vine in urma auzirii.
Romani 10:17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.
Practic, actul credintei ar trebui sa fie si o manifestare a inteligentei, nu o orbire a sufletului sau o lipsa a ratiunii. Biblia exprima foarte clar ce inseamna credinta adevarata, aceasta e credinta trecuta prin foc, testata in necazuri, iar o astfel de credinta nu poate fi "oarba".
Insa perceptia inteligenta nu este credinta, pentru ca un om poate cunoaste divinitatea lui Hristos si sa nu-L primeasca ca Salvator. A crede "despre Hristos" este diferit de a crede "in Hristos".
De ce este importanta credinta?
Mantuirea vine intotdeauna prin credinta, nu din pricina credintei ( Efeseni 2:8 ), si aceasta distinctie trebuie facuta obligatoriu. Ea este canalul prin care primim darul vietii vesnice, nu cauza, si produce in cel ce o are multe transformari.
Daca pocainta este intoarcerea sufletului de la pacat, credinta e intoarcerea sufletului la Dumnezeu. Scriptura ne prezinta credinta ca un act al inimii si, daca inima in sens biblic cuprinde intelect, emotii, vointa, atunci si credinta implica aceste schimbari. Credinta trebuie sa fie mai mult decat un sentiment intelectual, pentru ca credinta care nu se manifesta e moarta. Credinta cu mintea in materie si istorie nu este credinta, omul carnal poate crede in anumite lucruri, dar si dracii cred si se infioara.
Iacov 2:19 Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară!
Uneori credinta e descrisa ca fiind un dusman al ratiunii cu care nu se poate impaca deloc. Ea, insa, in sine insasi este o forma de cunoastere, lucrand in armonie cu ratiunea si nu impotriva ei. Din temnita, Ioan Botezatorul a cerut dovezi ca sa stie sigur ca Isus este Mesia. Desi credea cu inima, a avut nevoie si de dovezi ale mintii pe care Isus i le-a daruit ( Luca 7 ). Pe de alta parte, Isus nu l-a mustrat pe Toma pentru ca nu a vrut sa creada orbeste in El pana a cerut dovezi, ci l-a mustrat pentru ca, desi i-a spus timp de trei ani ca va invia, aceasta a lucrat lectiile predate, dovedind o scurtime a memoriei.
Care este sursa credintei?
La fel ca in cazul pocaintei, exista o sursa divina si o sursa umana. Credinta este un dar de la Dumnezeu ( Romani 13:2, 1 Corinteni 12:9, Evrei 12:2 ).
Intr-un cuvant, sursa umana inseamna acceptarea lucrarii lui Dumnezeu in inima omului ( Romani 10:14, Ioan 5:47, Faptele Apost 4:4). In concluzie, credinta apare in urma conlucrarii omului cu Dumnezeu ( Dumneze ti-o daruieste si creste, dar tu trebuie sa iti doresti asta si Il lasi sa lucreze ).
Cum ne putem da seama daca un om are credinta?
Credinta produce o viata noua, care se manifesta prin lucruri masurabile zi de zi. Prima dovada a credintei este dragostea aprinsa pentru Dumnezeu. O dragoste dezinteresata pentru natura Lui, pentru slava Lui, iubind Imparatia Sa, inaltand Numele Lui. O dragoste care te face sa umbli dupa lucrurile de sus, pentru ca umblarea dupa lucrurii firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu. Asta nu inseamna ca e rau sa imi doresc o masina, dar trebuie sa am grija ca acest lucru sa nu ma stapaneasca si ca Dumnezeu sa fie pe primul loc in inima mea.
Cand Il iubesc pe Dumnezeu, invariabil trebuie sa urasc pacatul, care-L ofenseaza si-L blasfemiaza pe Creator. In momentul in care imi percep pacatul personal ca o lovitura data lui Dumnezeu si fac tot posibilul sa nu il mai fac, atunci am inteles credinta.
A doua dovada a salasluirii in om a credintei mantuitoare este smerenia. Stim din Scriptura ca El le da har celor smeriti si de aceea Dumnezeu vrea sa vin la El ca un copil, dependent, care se leapada de sine, acceptand cu bucurie purtarea crucii. Cu smerenie si in ascuns trebuie sa daruiesc, cu smerenie ma rog in odaita mea ( pentru ca daca o fac numai in public sunt fariseu ), cu smerenie trebuie sa umblu pe acest pamant.
Al treilea semn al credintei este separarea fata de lume. Ioan ne spune sa nu iubim lumea, pentru ca altminteri dragostea Tatalui nu este in noi. Va trebui sa traim altfel in lume si, totusi nefacand parte din ea. Aceasta inseamna valori diferite, reguli diferite si metode diferite.
Ultimul indiciu este dorinta cresterii spirituale. Noi trebuie sa tindem sa semanam cu Hristos, or aceasta se face in timp, dar trebuie sa fii doritor sa cresti. Cresterea spirituala este masurabila in cat de mult ii iubesti pe altii si in cat de mult asculti de Dumnezeu. Reducerea frecventei pacatului in viata, dorinta zilnica de rugaciune si studiu biblic, arderea pentru evanghelizare sunt semne de crestere.
In concluzie credinta are urmatoarele caracteristici: nu este total opusa ratiunii ( o credinta irationala e nereligioasa, iar ratiunea fara credinta e ilogica), e rezultatul harului divin, al lucrarii divine si al acceptarii umane si produce mantuire, siguranta si fapte bune.
*preluat din "Invataturile Fundamentale" de Vladimir Pustan"*
Thursday, 26 February 2009
Wurmbrand si rabinul G.
Atunci cand a auzit ca sunt o oaie pierduta, rabinul G., care era succesorul unei dinastii binecunoscute de rabini facatori de minuni, m-a chemat la el.
Era o figura impresionanta. Fata sa stralucea de bunatate. S-a scuzat ca mi-a cerut sa vin in casa sa, spunandu-mi ca, daca nu ar fi fost atat de batran, ar fi venit el la mine. Si m-a intrebat ce m-a atras la crestinism.
I-am spus pe scurt istoria vietii mele traita in pacat si despre pacea cugetului pe care am gasit-o atunci cand am avut siguranta ca pacatele mele au fost iertate prin Isus.
- Isus mi-a daruit pace in suflet si bucurie.Eu stie ca El a daruit pace la milioane de oameni, Nu stiu de nici un rau pe care El sa-l fi facut. Spuneti-mi rabi, de ce sa-L abandonez?
Rabinul mi-a raspuns:
- Isus nu a facut nici un rau. Din contra, prin El multi oameni au fost mantuiti din inchinarea la idoli si au ajuns sa-L cunoasca pe adevaratul Dumnezeu. Dar tu esti evreu. Este datoria ta sa ramai in religia iudaica.
- Nu, am raspuns vehement. Religia iudaica este falsa pentru ca este iudaica.Religia trebuie sa-i aduca omului cunostinta exacta despre Dumnezeu si despre felul in care poate ajunge la o unitate deplina cu El. Asa cum nu poate exista o fizica romaneasca sau o matematica germana, la fel nu poate fi o religie iudaica. Exista doar o religie sau non-religie. Religia este ori adevarata pentru toata lumea, ori gresita pentru toata lumea.
In religie noi trebuie sa aplicam aceleasi principii ca in justitie. Nici o forma de justitie careia ii dam un sufix de rasa, casta, clasa, armata, urgenta, nu poate fi justitie adevarata. Justitia sta prin ea insasi, fara nici un sufix. Si pentru acelasi motiv eu nu accept nici un sufix la credinta mea. Eu caut o relatie personala cu Dumnezeu si unirea cu El. Orice religie care are un prefix poate deveni un obstacol in realizarea acestei uniri. Religia iudaica ma leaga de iudaism, cele ortodoxa si romano-catolica de anumite traditii, cea protestanta de ideile reformatorilor. Toate acestea sunt legaturi orizontale si nu o unire verticala cu Dumnezeu. Eu caut aceasta unire verticala.
Spre uimirea mea, rabinul m-a intrebat:
- As vrea sa-ti spun cu mare regret si cu profunda simpatie, si nu cu batjocura sau rautate, ca vad in tine o persoana dezradacinata din poporul sau. Nu auzi in tine vocea stramosilor care te cheama inapoi?
I-am explicat:
- Da fiecare evreu care are parul in carlionti, muzica din sinagoga, vederea scrisului ebraic, toate acestea imi amintesc de stramosii mei. (…..) Dar biografiile personale si istoria sunt un lucru, adevarul obiectiv alt lucru.
Cei mai profunzi filozofi, politicieni si invatatori religiosi au oferit intotdeauna ca gandire obiectiva un sistem care nu era altceva decat rezultatul tragediei vietii lor si ei insisi au recunoscut aceasta uneori. Marx i-a scris lui Engels: “ Daca Titus nu mi-ar fi distrus patria, eu nu as fi ajuns dusmanul tuturor patriilor.” Nimeni nu trebuie sa isi permita sa fie calauzit de un criteriu de acest tip in a decide sa fie sau sa nu fie un patriot. Tot astfel in sfera religioasa, noi nu trebuie sa ne permitem sa fim calauziti de sentimente, ci noi trebuie sa cautam adevarata religie. Pe asta o doresc.
Atunci rabinul a scuturat din cap sceptic:
- Care este adevarata religie?
I-am raspuns:
- Nu stiu, inca dar cred ca am facut un mare pas spre a o descoperi. Am descoperit, cel putin, religia care este incompleta. Aceasta este religia careia ii apartin prin nastere. In opinia mea, este absurd sa socotesti convingerile religioase dependente de rezultatele unei asocieri sexuale. Un barbat cu credinta mozaica sa uneste cu o femeie de aceeasi credinta. Copilul nascut din aceasta unire este considerat un apostat daca nu crede in Moise.Unul dintre vecinii sai este un baiat care e copilul rezultat din casatoria unui barbat catolic cu o femeie catolica. El crede ca este obligat sa se supuna dogmei catolice. Aceleasi lucruri se aplica si unui protestant sau unui mahomedan, sau unui budist si rezultatul este o confuzie incomparabila. Acest fel de religie in mod evident nu este cea adevarata si nu intentionez sa ma supun ei.
Rabinul a raspuns:
- Isus nu a facut ceea ce faci tu. El a urmat caile stramosilor Sai, a tinut sabatul, legile referitoare la alimentatie si celelalte legi. El s-a inchinat lui Dumnezeu in sinagoga. De ce nu vrei sa faci si tu acelasi lucru?
I-am raspuns:
- Isus a fost o persoana unica cu o vocatie unica. Revelatia pe care El a adus-o a fost noua. El a oferit un adevar nou si vesnic. Pentru a castiga bunavointa celor care L-au auzit, El a facut ceea ce ar face orice faptura sensibila: Si-a imbracat invatatura intr-o forma care a fost acceptabila si atractiva pentru ascultatorii Sai. Asa putem intelege conformismul Sau. Dar prin El s-a indeplinit profetia din Ieremia, capitolul 31: "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.
Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.
Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”
Noi nu suntem guvernati de vechiul legamant, ci de noua revelatie, pe care o pot caracteriza in cateva cuvinte: libertate in viata de zi cu zi si dragoste. Unul din invatatorii crestini renumiti, Augustin, a declarat ca norma crestina in viata este aceasta: ” Iubeste pe Dumnezeu si fa ce-ti place!” Eu nu mai gasesc obiceiurile evreiesti imperative sau necesare.
Spre uimirea mea rabinul a raspuns:
- Nu pot sa imi amintesc un asemenea pasaj in Ieremia.
L-am rugat sa ia cartea de pe raft si i-am aratat referinta.
Unii rabini neglijeaza intr-adevar profetiile pentru ca ei sunt preocupati in mod deosebit cu Talmudul, Kabala sau numeroase comentarii. De regula, cartile lui Moise sunt singura parte a Bibliei pe care o cunosc bine.
In clerul crestin, multi care au doctorate in teologie sunt intr-o situatie si mai rea. Deseori am descoperit o necunoastere profunda a unor texte biblice foarte simple. Daca sunt catolici sunt obisnuiti cu Toma d’Aquino si daca sunt protestanti, cu lucrarile lui Barth sau Bultman. De regula ei sunt ignoranti in ce priveste scrierile teologice ale marilor mistici crestini si nici macar nu-si cunosc Scripturile.
Rabinul a incercat sa sfarseasca discutia:
- Inteleg ca nu are rost sa discutam. Nu voi fi niciodata in stare sa te intorc in iudaism.
- Nu aveti adevarul si astfel nu va datorez incredere, i-am replicat inainte de a-l parasi. Ati renuntat la speranta de a ma aduce inapoi la credinta mozaica, la care niciodata nu am subscris. Dar eu niciodata nu voi renunta la speranta ca intr-o zi veti deveni discipol al lui Isus.
Rabinul mi-a strans mana in graba si am plecat.
Ca rezultat a ceea ce crestinii mi-au spus despre Isus, eram in inca in dubiu daca El este cu adevarat Mantuitorul. Rabinii au dat la o parte ultima umbra de indoiala cu privire la acest lucru, datorita incapacitatii totale pe care au aratat-o de a raspunde argumentelor crestine.
*preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R Wurmbrand.*
Era o figura impresionanta. Fata sa stralucea de bunatate. S-a scuzat ca mi-a cerut sa vin in casa sa, spunandu-mi ca, daca nu ar fi fost atat de batran, ar fi venit el la mine. Si m-a intrebat ce m-a atras la crestinism.
I-am spus pe scurt istoria vietii mele traita in pacat si despre pacea cugetului pe care am gasit-o atunci cand am avut siguranta ca pacatele mele au fost iertate prin Isus.
- Isus mi-a daruit pace in suflet si bucurie.Eu stie ca El a daruit pace la milioane de oameni, Nu stiu de nici un rau pe care El sa-l fi facut. Spuneti-mi rabi, de ce sa-L abandonez?
Rabinul mi-a raspuns:
- Isus nu a facut nici un rau. Din contra, prin El multi oameni au fost mantuiti din inchinarea la idoli si au ajuns sa-L cunoasca pe adevaratul Dumnezeu. Dar tu esti evreu. Este datoria ta sa ramai in religia iudaica.
- Nu, am raspuns vehement. Religia iudaica este falsa pentru ca este iudaica.Religia trebuie sa-i aduca omului cunostinta exacta despre Dumnezeu si despre felul in care poate ajunge la o unitate deplina cu El. Asa cum nu poate exista o fizica romaneasca sau o matematica germana, la fel nu poate fi o religie iudaica. Exista doar o religie sau non-religie. Religia este ori adevarata pentru toata lumea, ori gresita pentru toata lumea.
In religie noi trebuie sa aplicam aceleasi principii ca in justitie. Nici o forma de justitie careia ii dam un sufix de rasa, casta, clasa, armata, urgenta, nu poate fi justitie adevarata. Justitia sta prin ea insasi, fara nici un sufix. Si pentru acelasi motiv eu nu accept nici un sufix la credinta mea. Eu caut o relatie personala cu Dumnezeu si unirea cu El. Orice religie care are un prefix poate deveni un obstacol in realizarea acestei uniri. Religia iudaica ma leaga de iudaism, cele ortodoxa si romano-catolica de anumite traditii, cea protestanta de ideile reformatorilor. Toate acestea sunt legaturi orizontale si nu o unire verticala cu Dumnezeu. Eu caut aceasta unire verticala.
Spre uimirea mea, rabinul m-a intrebat:
- As vrea sa-ti spun cu mare regret si cu profunda simpatie, si nu cu batjocura sau rautate, ca vad in tine o persoana dezradacinata din poporul sau. Nu auzi in tine vocea stramosilor care te cheama inapoi?
I-am explicat:
- Da fiecare evreu care are parul in carlionti, muzica din sinagoga, vederea scrisului ebraic, toate acestea imi amintesc de stramosii mei. (…..) Dar biografiile personale si istoria sunt un lucru, adevarul obiectiv alt lucru.
Cei mai profunzi filozofi, politicieni si invatatori religiosi au oferit intotdeauna ca gandire obiectiva un sistem care nu era altceva decat rezultatul tragediei vietii lor si ei insisi au recunoscut aceasta uneori. Marx i-a scris lui Engels: “ Daca Titus nu mi-ar fi distrus patria, eu nu as fi ajuns dusmanul tuturor patriilor.” Nimeni nu trebuie sa isi permita sa fie calauzit de un criteriu de acest tip in a decide sa fie sau sa nu fie un patriot. Tot astfel in sfera religioasa, noi nu trebuie sa ne permitem sa fim calauziti de sentimente, ci noi trebuie sa cautam adevarata religie. Pe asta o doresc.
Atunci rabinul a scuturat din cap sceptic:
- Care este adevarata religie?
I-am raspuns:
- Nu stiu, inca dar cred ca am facut un mare pas spre a o descoperi. Am descoperit, cel putin, religia care este incompleta. Aceasta este religia careia ii apartin prin nastere. In opinia mea, este absurd sa socotesti convingerile religioase dependente de rezultatele unei asocieri sexuale. Un barbat cu credinta mozaica sa uneste cu o femeie de aceeasi credinta. Copilul nascut din aceasta unire este considerat un apostat daca nu crede in Moise.Unul dintre vecinii sai este un baiat care e copilul rezultat din casatoria unui barbat catolic cu o femeie catolica. El crede ca este obligat sa se supuna dogmei catolice. Aceleasi lucruri se aplica si unui protestant sau unui mahomedan, sau unui budist si rezultatul este o confuzie incomparabila. Acest fel de religie in mod evident nu este cea adevarata si nu intentionez sa ma supun ei.
Rabinul a raspuns:
- Isus nu a facut ceea ce faci tu. El a urmat caile stramosilor Sai, a tinut sabatul, legile referitoare la alimentatie si celelalte legi. El s-a inchinat lui Dumnezeu in sinagoga. De ce nu vrei sa faci si tu acelasi lucru?
I-am raspuns:
- Isus a fost o persoana unica cu o vocatie unica. Revelatia pe care El a adus-o a fost noua. El a oferit un adevar nou si vesnic. Pentru a castiga bunavointa celor care L-au auzit, El a facut ceea ce ar face orice faptura sensibila: Si-a imbracat invatatura intr-o forma care a fost acceptabila si atractiva pentru ascultatorii Sai. Asa putem intelege conformismul Sau. Dar prin El s-a indeplinit profetia din Ieremia, capitolul 31: "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.
Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.
Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”
Noi nu suntem guvernati de vechiul legamant, ci de noua revelatie, pe care o pot caracteriza in cateva cuvinte: libertate in viata de zi cu zi si dragoste. Unul din invatatorii crestini renumiti, Augustin, a declarat ca norma crestina in viata este aceasta: ” Iubeste pe Dumnezeu si fa ce-ti place!” Eu nu mai gasesc obiceiurile evreiesti imperative sau necesare.
Spre uimirea mea rabinul a raspuns:
- Nu pot sa imi amintesc un asemenea pasaj in Ieremia.
L-am rugat sa ia cartea de pe raft si i-am aratat referinta.
Unii rabini neglijeaza intr-adevar profetiile pentru ca ei sunt preocupati in mod deosebit cu Talmudul, Kabala sau numeroase comentarii. De regula, cartile lui Moise sunt singura parte a Bibliei pe care o cunosc bine.
In clerul crestin, multi care au doctorate in teologie sunt intr-o situatie si mai rea. Deseori am descoperit o necunoastere profunda a unor texte biblice foarte simple. Daca sunt catolici sunt obisnuiti cu Toma d’Aquino si daca sunt protestanti, cu lucrarile lui Barth sau Bultman. De regula ei sunt ignoranti in ce priveste scrierile teologice ale marilor mistici crestini si nici macar nu-si cunosc Scripturile.
Rabinul a incercat sa sfarseasca discutia:
- Inteleg ca nu are rost sa discutam. Nu voi fi niciodata in stare sa te intorc in iudaism.
- Nu aveti adevarul si astfel nu va datorez incredere, i-am replicat inainte de a-l parasi. Ati renuntat la speranta de a ma aduce inapoi la credinta mozaica, la care niciodata nu am subscris. Dar eu niciodata nu voi renunta la speranta ca intr-o zi veti deveni discipol al lui Isus.
Rabinul mi-a strans mana in graba si am plecat.
Ca rezultat a ceea ce crestinii mi-au spus despre Isus, eram in inca in dubiu daca El este cu adevarat Mantuitorul. Rabinii au dat la o parte ultima umbra de indoiala cu privire la acest lucru, datorita incapacitatii totale pe care au aratat-o de a raspunde argumentelor crestine.
*preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R Wurmbrand.*
Wurmbrand si rabinul R.
Alt rabin cu care am vorbit despre Isus la inceputul credintei mele, pe cand eram in dubii si aveam probleme intelectuale, a fost rabinul R din Satu-Mare.
L-am intalnit intr-o seara in sinagoga. Atunci cand i-am amintit de Mantuitorul, el mi-a raspuns:
- Daca esti pregatit sa ma asculti in liniste o jumatate de ora, te voi elibera de aceasta inselaciune.
I-am raspuns:
- Sunt pregatit sa va ascult nu doar o jumatate de ora, ci zile intregi.
El a venit acasa la mine si a fost de acord sa citim Noul Testament impreuna, el avand sa ma intrerupa din cand in cand ca sa imi arate ce nu era corect. Am citit impreuna de la opt seara pana la ora unu dupa miezul noptii. El ma asculta cu atentie, intrerupandu-ma din cand in cand si intotdeauna cu aceeasi exclamatie:”Oi, vi shein, oi vi shein! Dus hob ich nicht gewist.” (Ah, cat de frumos! Niciodata nu am stiut asta.) Nici macar o data nu m-a contrazis. In acea noapte a dormit in casa mea. Si a doua zi, cand am iesit din casa impreuna mi-a cerut:
- Te rog, nu spune nimanui ceea ce s-a intamplat aici.
Am fost de acord, dar am adaugat:
- Eu cred ca ar fi un lucru de onoare pentru dumneavoastra sa le spuneti evreilor ca socotiti Noul Testament o carte nespus de frumoasa.
Rabinul R nu a facut asta. Apoi s-a mutat la Cernauti. Un an mai tarziu l-am vizitat si l-am gasit stand intre elevii sai. Atunci cand i-am amintit de Isus, el s-a referit la Acesta cu glume murdare.
A fost ucis de nazisti in timpul razboiului.
*preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R. Wurmbrand.*
L-am intalnit intr-o seara in sinagoga. Atunci cand i-am amintit de Mantuitorul, el mi-a raspuns:
- Daca esti pregatit sa ma asculti in liniste o jumatate de ora, te voi elibera de aceasta inselaciune.
I-am raspuns:
- Sunt pregatit sa va ascult nu doar o jumatate de ora, ci zile intregi.
El a venit acasa la mine si a fost de acord sa citim Noul Testament impreuna, el avand sa ma intrerupa din cand in cand ca sa imi arate ce nu era corect. Am citit impreuna de la opt seara pana la ora unu dupa miezul noptii. El ma asculta cu atentie, intrerupandu-ma din cand in cand si intotdeauna cu aceeasi exclamatie:”Oi, vi shein, oi vi shein! Dus hob ich nicht gewist.” (Ah, cat de frumos! Niciodata nu am stiut asta.) Nici macar o data nu m-a contrazis. In acea noapte a dormit in casa mea. Si a doua zi, cand am iesit din casa impreuna mi-a cerut:
- Te rog, nu spune nimanui ceea ce s-a intamplat aici.
Am fost de acord, dar am adaugat:
- Eu cred ca ar fi un lucru de onoare pentru dumneavoastra sa le spuneti evreilor ca socotiti Noul Testament o carte nespus de frumoasa.
Rabinul R nu a facut asta. Apoi s-a mutat la Cernauti. Un an mai tarziu l-am vizitat si l-am gasit stand intre elevii sai. Atunci cand i-am amintit de Isus, el s-a referit la Acesta cu glume murdare.
A fost ucis de nazisti in timpul razboiului.
*preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R. Wurmbrand.*
Wurmbrand si rabinul H.
Rabinul H imi oficiase casatoria: am fost casatorit in sinagoga din pricina familiei. Rabinul stia ca eram un ateu si un anarhist. Totusi, el nu a facut nici cea mai mica incercare sa-mi spuna ceva despre Dumnezeu. Pur si simplu a indeplinit ceremonia si asta a fost tot.
Acum, cand am ajuns sa-L cunosc pe Dumnezeu prin Isus, nu era deloc incantat, si m-a intrebat:
- Ce te face sa crezi in Cristos?
I-am spus ca profetia lui Isaia, scrisa cu opt secole inaintea lui Isus, m-a miscat in mod deosebit. Citind aceasta profetie, in capitolul 53, am avut impresia ca profetul a vazut intreaga viata a Mantuitorului cu multe secole inainte nasterii Acestuia si a revelat-o in rezumat, astfel incat evreii sa-L recunoasca atunci cand va veni.
Atunci rabinul si-a mangaiat barba si ne-a spus (sotia mea era si ea prezenta):
- Nu trebuia sa fi citit asta. Acel capitol este interzis pentru voi.
Apoi am verificat aceasta interdictie in calendarele tiparite de congregatiile ortodoxe evreiesti, care dau textele din profeti ce trebuie citite in serviciile publice din sinagogi ( asa- numita Haftorah). Dupa partea Legii lui Moise numita Shophtim, trebuiau citite capitolele 51 si 52 din Isaia. In sabatul urmator urma capitolul 54. Capitolul 53 a fost omis. Profetia despre Isus este prea evidenta in acest capitol.
Rabinul ne-a indemnat:
- Copii, lasati-va de lucrurile astea!
I-am raspuns:
- Mi-ar place sa o fac, dar profetiile nu ma lasa pe mine in pace. Ce alta interpretare a acestui text imi puteti da?
Rabinul a dat din cap cu tristete si ne-a lasat sa plecam fara sa ne dea vreo explicatie. Nu stiam de ce.
* preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R. Wurmbrand.*
Acum, cand am ajuns sa-L cunosc pe Dumnezeu prin Isus, nu era deloc incantat, si m-a intrebat:
- Ce te face sa crezi in Cristos?
I-am spus ca profetia lui Isaia, scrisa cu opt secole inaintea lui Isus, m-a miscat in mod deosebit. Citind aceasta profetie, in capitolul 53, am avut impresia ca profetul a vazut intreaga viata a Mantuitorului cu multe secole inainte nasterii Acestuia si a revelat-o in rezumat, astfel incat evreii sa-L recunoasca atunci cand va veni.
Atunci rabinul si-a mangaiat barba si ne-a spus (sotia mea era si ea prezenta):
- Nu trebuia sa fi citit asta. Acel capitol este interzis pentru voi.
Apoi am verificat aceasta interdictie in calendarele tiparite de congregatiile ortodoxe evreiesti, care dau textele din profeti ce trebuie citite in serviciile publice din sinagogi ( asa- numita Haftorah). Dupa partea Legii lui Moise numita Shophtim, trebuiau citite capitolele 51 si 52 din Isaia. In sabatul urmator urma capitolul 54. Capitolul 53 a fost omis. Profetia despre Isus este prea evidenta in acest capitol.
Rabinul ne-a indemnat:
- Copii, lasati-va de lucrurile astea!
I-am raspuns:
- Mi-ar place sa o fac, dar profetiile nu ma lasa pe mine in pace. Ce alta interpretare a acestui text imi puteti da?
Rabinul a dat din cap cu tristete si ne-a lasat sa plecam fara sa ne dea vreo explicatie. Nu stiam de ce.
* preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de R. Wurmbrand.*
Wednesday, 25 February 2009
Marturia intoarcerii lui Richard Wurmbrand
Era in 1937; Hitler ajunsese la putere.
Intr-un catun din Romania,un dulgher german isi petrecea anii batranetii, atatia cati ii mai ramasesera. Se numea Christian Wolfkes.
Fusese convertit la crestinism in timpul unei campanii de inviorare spirituala a Bisericii Luterane din Romania, condusa de pastorul Scherg. Mai tarziu s-a alaturat unui grup de credinciosi care se numeau “Crestini dupa Evanghelie”.
Wolfkes a inteles ca un crestin care nu este misionar, cel putin la o scara redusa, nu isi implineste menirea, aceeaa de a fi lumina pentru lume. Intr-o noapte, pe cand era grav bolnav, un crestin evreu a vegheat langa patul lui. De aceea, in semn de recunostinta, a inceput sa tanjeasca din adancul sufletului sa aduca evrei la Cristos.
Rugaciunea sa zilnica era:”O, Doamne, Te-am slujit pe pamant si doresc sa ma rasplatesti tot pe pamant. Ma rog Tie sa nu mor pana nu voi aduce un evreu la credinta. Dar nu sunt evrei pe aproape, iar eu sunt batran, bolnav si sarac. Nu-s in stare sa ma duc sa-i caut, dar Tu esti Atotputernic. Adu un evreu in satul meu si eu voi face totul sa-l convertesc la credinta”.
Primul evreu care a venit in sat in acea primavara am fost eu. Si cred ca nu a fost vreodata o fata curtata cu atata pasiune de catre iubitul ei pe cat am fost eu de curtat de catre acest batran, care a vazut in mine raspunsul la rugaciunea sa.
El mi-a dat sa citesc Biblia. O mai citisem pana atunci, dar nu-mi facuse nici o impresie.
Biblia pe care o aveam acum in mana nu era una oarecare. Mai tarziu aveam sa-i descopar secretul. Wolfkes si sotia sa petreceau ore intregi in rugaciune pentru convertirea mea si a sotiei mele. Acum eu nu puteam citi Biblia, doar plangeam asupra ei. Lacrimile tasneau ori de cate ori imi comparam viata egoista si mizerabila cu a Celui ce nu facuse decat binele.
Wolfkes a facut ca Biblia si rugaciunile sale sa lucreze in inima mea. El vorbea foarte putin cu mine. Stia instinctiv ceea ce multi misionari cu pregatire nu stiau si anume ca cea mai eficienta metoda de misiune era tacerea, atitudinea rezervata, meditatia profunda, care sa dea pace sufletului pe care vrei sa-l castigi, care sa nu starneasca o dragoste pripita, rugaciunea permanenta, multumirea ca ai putut semana o semincioara careia sa-i permiti sa prind radacini si sa creasca la timpul potrivit.
A trecut mult timp. Intr-o seara, batranul m-a intrebat:
- Ce crezi despre Biblie?
I-am raspuns:
- Am ramas orfan pecand eram doar copil. Eram foarte saraci. Uneori stateam in extaz ore intregi in fata unei brutarii si ma holbam la cozonaci cu o dorinta arzatoare. Si-mi spuneam: ”Nu-s pentru mine. Niciodata n-o sa pot manca asa ceva.” Biblia imi starneste aceste amintiri. Vad lucruri minunate, dar stiu ca nu sunt pentru mine, pentru ca sunt evreu. Stiu ca sunt evrei care s-au convertit la crestinism doar ca sa se casatoreasca cu fete romance sau sa scape de prigoana antisemita. Dar nu am intalnit inca nici un evreu care sa creada in Isus.
Din acel moment, Wolfkes a devenit instrumentul pe care Dumnezeu l-a folosit ca sa-mi dea deoparte valul de pe ochi. El mi-a vorbit in cuvinte simple, cuvinte care veneau din inima, despre multe lucruri pe care un evreu ar fi trebuit sa le stie, insa care mie imi erau necunoscute: implinirea profetiilor mesianice in Isus, indemnurile gingase cu care ii chema pe oameni, despre dragostea pe care El o are inca pentru evrei din pricina stramosilor lor, care au fost purtatori ai credintei.
Dumnezeu mi-a deschis inima, asa ca am putut sa cred Evanghelia.
Wolfkes mi-a facut cunostinta cu un numar de crestini evrei care erau atat de plini de candoare, chiar in felul in care aratau. Niciodata nu as fi crezut pana atunci ca exista asemenea oameni.
Acest dulger smerit mi-a dat primul impuls spre convertire. Mai tarziu si sotia mea a venit la credinta. Ea a mai adus apoi alte suflete care, la randul lor, au mai adus pe altele si asa mai departe, pana cand s-a format in Bucuresti o biserica de crestini evrei care a inflorit multi ani de zile.
Existenta acestei biserici, care a fost rodul lucrarii sufletului sau, a fost o mare mangaiere pentru ultimii ani ai vietii acestui dulgher inaintat in varsta.
A murit in timpul razboiului. Si eu treceam prin lupte grele. Apoi am petrecut multi ani in inchisoarea comunista. Intre timp, toti evreii crestini din Romania au emigrat si s-au alaturat unor biserici in cateva orase din Israel.
Dupa eliberarea mea din inchisoare am participat la o mare adunare de crestini intr-un sat in care sute de frati si surori s-au intalnit laolalta. Nu aveam destula energie sa predic, dar am fost rugat sa povestesc in cateva cuvinte istoria convertirii mele. Si-n timp ce o spuneam, am observat un batran care plangea. Dupa ce intalnirea s-a terminat, am incercat sa stau de vorba cu el. Se numea Pitter si era rotar. El era cel care il adusese pe Wolfkes la credinta si pana atunci crezuse ca tot ce realizase in viata a fost doar convertirea acelui dulgher. Abia acum a inteles ca-ntr-un fel contribuise la lupta mareata pentru Isus a crestinilor evrei din Israel si ca era un fel de strabunic al multor suflete.
*Preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de Richard Wurmbrand. Va urma un set de 3 intalniri cu rabini, pe care Wurmbrand le-a avut in incercarea de a se lamuri cu privire la Isus.*
Intr-un catun din Romania,un dulgher german isi petrecea anii batranetii, atatia cati ii mai ramasesera. Se numea Christian Wolfkes.
Fusese convertit la crestinism in timpul unei campanii de inviorare spirituala a Bisericii Luterane din Romania, condusa de pastorul Scherg. Mai tarziu s-a alaturat unui grup de credinciosi care se numeau “Crestini dupa Evanghelie”.
Wolfkes a inteles ca un crestin care nu este misionar, cel putin la o scara redusa, nu isi implineste menirea, aceeaa de a fi lumina pentru lume. Intr-o noapte, pe cand era grav bolnav, un crestin evreu a vegheat langa patul lui. De aceea, in semn de recunostinta, a inceput sa tanjeasca din adancul sufletului sa aduca evrei la Cristos.
Rugaciunea sa zilnica era:”O, Doamne, Te-am slujit pe pamant si doresc sa ma rasplatesti tot pe pamant. Ma rog Tie sa nu mor pana nu voi aduce un evreu la credinta. Dar nu sunt evrei pe aproape, iar eu sunt batran, bolnav si sarac. Nu-s in stare sa ma duc sa-i caut, dar Tu esti Atotputernic. Adu un evreu in satul meu si eu voi face totul sa-l convertesc la credinta”.
Primul evreu care a venit in sat in acea primavara am fost eu. Si cred ca nu a fost vreodata o fata curtata cu atata pasiune de catre iubitul ei pe cat am fost eu de curtat de catre acest batran, care a vazut in mine raspunsul la rugaciunea sa.
El mi-a dat sa citesc Biblia. O mai citisem pana atunci, dar nu-mi facuse nici o impresie.
Biblia pe care o aveam acum in mana nu era una oarecare. Mai tarziu aveam sa-i descopar secretul. Wolfkes si sotia sa petreceau ore intregi in rugaciune pentru convertirea mea si a sotiei mele. Acum eu nu puteam citi Biblia, doar plangeam asupra ei. Lacrimile tasneau ori de cate ori imi comparam viata egoista si mizerabila cu a Celui ce nu facuse decat binele.
Wolfkes a facut ca Biblia si rugaciunile sale sa lucreze in inima mea. El vorbea foarte putin cu mine. Stia instinctiv ceea ce multi misionari cu pregatire nu stiau si anume ca cea mai eficienta metoda de misiune era tacerea, atitudinea rezervata, meditatia profunda, care sa dea pace sufletului pe care vrei sa-l castigi, care sa nu starneasca o dragoste pripita, rugaciunea permanenta, multumirea ca ai putut semana o semincioara careia sa-i permiti sa prind radacini si sa creasca la timpul potrivit.
A trecut mult timp. Intr-o seara, batranul m-a intrebat:
- Ce crezi despre Biblie?
I-am raspuns:
- Am ramas orfan pecand eram doar copil. Eram foarte saraci. Uneori stateam in extaz ore intregi in fata unei brutarii si ma holbam la cozonaci cu o dorinta arzatoare. Si-mi spuneam: ”Nu-s pentru mine. Niciodata n-o sa pot manca asa ceva.” Biblia imi starneste aceste amintiri. Vad lucruri minunate, dar stiu ca nu sunt pentru mine, pentru ca sunt evreu. Stiu ca sunt evrei care s-au convertit la crestinism doar ca sa se casatoreasca cu fete romance sau sa scape de prigoana antisemita. Dar nu am intalnit inca nici un evreu care sa creada in Isus.
Din acel moment, Wolfkes a devenit instrumentul pe care Dumnezeu l-a folosit ca sa-mi dea deoparte valul de pe ochi. El mi-a vorbit in cuvinte simple, cuvinte care veneau din inima, despre multe lucruri pe care un evreu ar fi trebuit sa le stie, insa care mie imi erau necunoscute: implinirea profetiilor mesianice in Isus, indemnurile gingase cu care ii chema pe oameni, despre dragostea pe care El o are inca pentru evrei din pricina stramosilor lor, care au fost purtatori ai credintei.
Dumnezeu mi-a deschis inima, asa ca am putut sa cred Evanghelia.
Wolfkes mi-a facut cunostinta cu un numar de crestini evrei care erau atat de plini de candoare, chiar in felul in care aratau. Niciodata nu as fi crezut pana atunci ca exista asemenea oameni.
Acest dulger smerit mi-a dat primul impuls spre convertire. Mai tarziu si sotia mea a venit la credinta. Ea a mai adus apoi alte suflete care, la randul lor, au mai adus pe altele si asa mai departe, pana cand s-a format in Bucuresti o biserica de crestini evrei care a inflorit multi ani de zile.
Existenta acestei biserici, care a fost rodul lucrarii sufletului sau, a fost o mare mangaiere pentru ultimii ani ai vietii acestui dulgher inaintat in varsta.
A murit in timpul razboiului. Si eu treceam prin lupte grele. Apoi am petrecut multi ani in inchisoarea comunista. Intre timp, toti evreii crestini din Romania au emigrat si s-au alaturat unor biserici in cateva orase din Israel.
Dupa eliberarea mea din inchisoare am participat la o mare adunare de crestini intr-un sat in care sute de frati si surori s-au intalnit laolalta. Nu aveam destula energie sa predic, dar am fost rugat sa povestesc in cateva cuvinte istoria convertirii mele. Si-n timp ce o spuneam, am observat un batran care plangea. Dupa ce intalnirea s-a terminat, am incercat sa stau de vorba cu el. Se numea Pitter si era rotar. El era cel care il adusese pe Wolfkes la credinta si pana atunci crezuse ca tot ce realizase in viata a fost doar convertirea acelui dulgher. Abia acum a inteles ca-ntr-un fel contribuise la lupta mareata pentru Isus a crestinilor evrei din Israel si ca era un fel de strabunic al multor suflete.
*Preluat din "Cristos pe ulita evreiasca" de Richard Wurmbrand. Va urma un set de 3 intalniri cu rabini, pe care Wurmbrand le-a avut in incercarea de a se lamuri cu privire la Isus.*
Wednesday, 18 February 2009
Isus = Mesia ?
Unii spun ca Isus a fost doar un om. Altii spun ca a fost Fiul lui Dumnezeu. Evreii il asteapta pe Mesia. Tot ei insa il batjocoresc pe Isus. Cine a fost Isus cu adevarat? A fost Mesia pe care il asteapta poporul evreu?
Cred ca nu putem afla acest lucru decat intr-un singur fel, analizand cartile acceptate si de crestini si de evrei, adica Vechiul Testament. Sunt peste 300 de profetii care il descriu pe Mesia asteptat de poporul evreu, unele care contin chiar si date si informatii extrem de precise.
Isaia a revelat ca Mesia se va naste dintr-o fecioara, si chiar numele Lui:
Isaia 7:14 De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).
Tot Isaia a aratat cum va fi tratat el de catre semeni:
Isaia 53:1 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
Isaia 53:2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Isaia 53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
Isaia 53:4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.
Isaia 53:5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Isaia 53:6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
Isaia 53:7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
Isaia 53:8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
Isaia 53:9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
Isaia 53:10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.
Isaia 53:11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
Isaia 53:12 De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.
Mica a specificat foarte clar, locul nasterii sale:
Mica 5:2 Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.
Geneza, Ieremia, Isaia si Ezechiel vorbesc despre descendenta Lui, din Avraam, Isaac, semintia lui Iuda, casa lui David, iata doar doua citate:
Geneza 49:10 Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.
O sa inchei cu un indemn bazat tot pe Scripturi, nu credeti ce va spun altii, ci cercetati voi insiva:
Faptele apostolilor 17:11 Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.
Cred ca nu putem afla acest lucru decat intr-un singur fel, analizand cartile acceptate si de crestini si de evrei, adica Vechiul Testament. Sunt peste 300 de profetii care il descriu pe Mesia asteptat de poporul evreu, unele care contin chiar si date si informatii extrem de precise.
Isaia a revelat ca Mesia se va naste dintr-o fecioara, si chiar numele Lui:
Isaia 7:14 De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).
Tot Isaia a aratat cum va fi tratat el de catre semeni:
Isaia 53:1 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
Isaia 53:2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Isaia 53:3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
Isaia 53:4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.
Isaia 53:5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Isaia 53:6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
Isaia 53:7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
Isaia 53:8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
Isaia 53:9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
Isaia 53:10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.
Isaia 53:11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
Isaia 53:12 De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.
Mica a specificat foarte clar, locul nasterii sale:
Mica 5:2 Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.
Geneza, Ieremia, Isaia si Ezechiel vorbesc despre descendenta Lui, din Avraam, Isaac, semintia lui Iuda, casa lui David, iata doar doua citate:
Geneza 49:10 Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.
Ieremia 23:5 "Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară.
Ieremia 23:6 În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ,Domnul, Neprihănirea noastră!"
Psalmii au prevestit tradarea Lui, acuzarea de catre martori mincinosi, felul in care urma sa moara ( cu mainile si picioarele strapunse, desi crucificarea nu fusese inventata la acea vreme, cum vor trage la sorti pentru camasa Sa) si invierea Sa ( nu va putrezi ci se va inalta la cer):
Daniel a profetit si el despre cum va fi tratat si chiar a indicat anul exact in care El va fi omorat. Tot Vechiul Testament contine profetii care s-au implinit intr-un singur om: Isus Hristos!!! Cercetati si va veti convinge!!
Un matematician, Peter W. Stoner chiar a calculat probabilitatea ca Isus sa fie acela despre care se vorbeste in Vechiul Testament.
Asa cum am spus la inceput, sunt peste 300 de profetii referitoare la Mesia. Potrivit calculelor acestui matematician, probabilitatea ca un om sa implineasca numai 8 din toate aceste profetii este de :
1 in 1017 sau 1 in 100, 000, 000, 000, 000, 000.
Tot el dadea urmatoarea ilustratie, daca am avea atatea monede, acestea ar acoperi suprafata statului Texas intr-un strat gros de 61 cm. Sa presupunem ca marcam o moneda din toata aceasta multime. Daca am trimite un om legat la ochi sa cutreiere intreg statul, sa se aplece si sa aleaga o singura moneda, ce sanse ar avea sa o aleaga exact pe cea marcata?
Deci daca pentru 8 profetii, este imposibil sa apara o persoana care sa le implineasca, cu atat mai putin pentru 300 de profetii.
Si totusi cineva le-a implinit, ISUS HRISTOS!!!!!
Vreau sa va incurajez sa cercetati aceste lucruri si sa nu ma credeti pe mine. Gasiti mai jos doua link-uri unde gasim liste cu profetiile facute si implinirea lor. Luati Biblia si verificati toate aceste lucruri.
http://www.godandscience.org/apologetics/prophchr.html
http://mb-soft.com/believe/txh/proph.htm
Psalmii au prevestit tradarea Lui, acuzarea de catre martori mincinosi, felul in care urma sa moara ( cu mainile si picioarele strapunse, desi crucificarea nu fusese inventata la acea vreme, cum vor trage la sorti pentru camasa Sa) si invierea Sa ( nu va putrezi ci se va inalta la cer):
Psalmii 22:16 Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele:
Psalmii 22:17 toate oasele aş putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc şi mă privesc;
Psalmii 22:18 îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţ pentru cămaşa mea.
Daniel a profetit si el despre cum va fi tratat si chiar a indicat anul exact in care El va fi omorat. Tot Vechiul Testament contine profetii care s-au implinit intr-un singur om: Isus Hristos!!! Cercetati si va veti convinge!!
Un matematician, Peter W. Stoner chiar a calculat probabilitatea ca Isus sa fie acela despre care se vorbeste in Vechiul Testament.
Asa cum am spus la inceput, sunt peste 300 de profetii referitoare la Mesia. Potrivit calculelor acestui matematician, probabilitatea ca un om sa implineasca numai 8 din toate aceste profetii este de :
1 in 1017 sau 1 in 100, 000, 000, 000, 000, 000.
Tot el dadea urmatoarea ilustratie, daca am avea atatea monede, acestea ar acoperi suprafata statului Texas intr-un strat gros de 61 cm. Sa presupunem ca marcam o moneda din toata aceasta multime. Daca am trimite un om legat la ochi sa cutreiere intreg statul, sa se aplece si sa aleaga o singura moneda, ce sanse ar avea sa o aleaga exact pe cea marcata?
Deci daca pentru 8 profetii, este imposibil sa apara o persoana care sa le implineasca, cu atat mai putin pentru 300 de profetii.
Si totusi cineva le-a implinit, ISUS HRISTOS!!!!!
Vreau sa va incurajez sa cercetati aceste lucruri si sa nu ma credeti pe mine. Gasiti mai jos doua link-uri unde gasim liste cu profetiile facute si implinirea lor. Luati Biblia si verificati toate aceste lucruri.
http://www.godandscience.org/apologetics/prophchr.html
http://mb-soft.com/believe/txh/proph.htm
O sa inchei cu un indemn bazat tot pe Scripturi, nu credeti ce va spun altii, ci cercetati voi insiva:
Faptele apostolilor 17:11 Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.
Subscribe to:
Posts (Atom)
Posts
