Psalmul 32 - Iertat!

Am primit, ieri, pe e-mail studiul pe care il veti citi mai jos. Este un comentariu realizat de William MacDonald. Explica atat de clar cat de mult avem nevoie de iertare. Cat de mult ii ranim pe cei din jur, prin actiunile noastre. Si mai ales, ne arata foarte clar cat de greu ne este sa ne cerem iertare, sa acceptam ca am gresit. Dumnezeu atat vrea, sa ne recunoastem greselile, El este credincios si ne iarta orice pacat marturisit. M-am saturat sa ranesc, m-am saturat sa fiu ranit, dar sunt constient ca e imposibil sa traim pe acest pamant fara a rani sau a fi raniti. Pana la urma, nu este important cine te raneste sau modul in care o face, ci daca omul respectiv a avut intentia de a te rani. De cate ori am fost ranit de oameni care nu au avut nici cea mai mica intentie de a imi face rau si cat de mult i-am ranit si eu pe altii, fara a imi dori lucrul asta. De ce facem asta? De ce ranim atat de usor? Nu stiu. Firea pamanteasca ne impinge spre a provoca suferinta, cred. Va las sa cititi acest comentariu, sa va puneti in locul lui David si sa luati deciziile care se impun.

-------------------------------

Psalmul 32 - Iertat !

-------------------------------

Fericirea consta in a fi iertat. Este o emotie ce nu se poate descrie. Este sentimentul unei uriase eliberari, al unei despovarari extraordinare, al anularii datoriei cugetului care primeste in sfarsit odihna. Vinovatia a fost indepartata, conflictul e stins, pacatosul are in sfarsit pace. Pentru David aceasta a insemnat iertarea marii sale faradelegi, acoperirea pacatului sau, neimputarea vinovatiei pentru nelegiuirea sa si curatirea duhului sau de inselaciune. Pentru credinciosul din zilele noastre aceasta inseamna mai mult decat acoperirea pacatului sau (acesta era conceptul ispasirii in Vechiul Testament). In epoca actuala, credinciosul stie ca pacatele sale au fost indepartate cu desavarsire si ingropate pe veci in marea iertarii lui Dumnezeu.

32:1,2 Pavel citeaza aceste versete in Romani 4:7,8 pentru a demonstra ca justificarea s-a facut prin credinta (fara fapte) chiar si in perioada VT. Dovada consta nu atat in ce spune David aici, ci mai degraba in ce NU spune. El nu se refera la omul neprihanit care dobandeste sau merita mantuirea, ci are in vedere pacatosul care a fost iertat. El nu aminteste nimic despre fapte cand descrie binecuvantarea omului iertat. Prin Duhul Sfant Pavel deduce din asta ca David descrie fericirea celui caruia Dumnezeu ii atribuie neprihanirea cu totul si cu totul in absenta faptelor (Rom. 4:6).

32:3,4 In continuare, istoria lui David este redata prin acorduri minore. Dupa ce a savarsit adulter cu Barseba, pundand apoi la cale uciderea lui Urie, David a refuzat cu incapatanare sa-si marturiseasca pacatul. A incercat mai degraba sa-l ascunda sub pres. Poate ca a incercat sa se impace cu gandul ca "timpul vindeca toate lucrurile". Dar in refuzul sau incapatanat de se zdrobi, el lupta de fapt impotriva lui Dumnezeu si impotriva propriilor sale interese supreme. In consecinta a devenit o epava din punct de vedere fizic: incordarea neeliberata din duhul sau se rasfrangea negativ asupra sanatatii sale. El si-a dat seama ca mana lui Dumnezeu apasa din greu asupra sa blocandu-l, zadarnicindu-i actiunile, frustrandu-l la fiecare pas. Nici un lucru nu-i mai iesea, praful se alegea de toate. Mecanismul vietii sale nu mai functiona, rotile dintate nu se mai imbinau. Zilele de alta data cand traia lipsit de griji erau de-acum de domeniul trecutului, iar viitorul nu-i suradea deloc, fiindu-i tot atat de apetisant ca si pustiul arid.

32:5 Dupa un an petrecut in aceasta stare de nepocainta, David a juns in cele din urma in punctul in care a fost dispus sa rosteasca acele doua cuvinte pe care Dumnezeu le astepta de la el: "am pacatuit". Dupa aceea, toata povestea sordida a iesit la iveala ca un puroi. Acum nu mai era chip de intervenit cu operatii cosmetice, cu circumstante atenuante sau cu scuze. David ajunge in sfarsit sa-i spune pacatului pe nume: "pacatul meu, faradelegea mea, nelegiuirile mele". De indata ce marturiseste, primeste pe loc asigurarea ca Domnul l-a iertat de pacatul sau.

32:6 Experienta sa din trecut cand Domnul i-a raspuns la rugaciuni ii da curajul de a se ruga ca toti copiii lui Dumnezeu sa experimenteze in acelasi fel credinciosia Domnului. Cei care traiesc in partasie cu Domnul vor fi izbaviti in vremuri de stramtorare. Suvoiul de ape adanci nu-i va coplesi nicicand.

37:7 Cel care fusese atat de nepocait este acum plin de pocainta, cu inima zdrobita. Patruns de o adanca recunostinta, el recunoaste ca Domnul este locul sau de adapost, ocrotirea in vremuri de necaz si Cel care il inconjoara cu cantari de izbavire.

32:8,9 Domnul raspunde la inchinarea lui David cu promisiunea ca-l va calauzi si cu invatamantul privitor la necesitatea predarii permanente. Dumnezeu este Tatal care intinde o masa imbelsugata pentru pacatosul cait care revine acasa. Dumnezeu ii ofera calauzire supravegheata pentru ca acesta sa stie pe ce cale s-o apuce in viitor, ii acorda sfaturi personale in privinta tuturor deciziilor pe care urmeaza sa le ia in viata.

"Nu fiti ca un cal" - adica nerabdatori s-o luati inainte fara sa fi primit comanda de a porni.

"Nu fiti ca un catar" - care refuza cu incapatanare sa porneasca, chiar atunci cand i se da comanda sa se urneasca din loc.

Ambele animale au nevoie de zabala si de frau care sa le faca supuse si ascultatoare. Credinciosul ar trebui sa fie atat de sensibil la calauzirea Domnului incat sa nu trebuiasca sa i se aplice disciplina mai aspra a vietii pentru a-l readuce la linia normala.

32:10,11 Din propria sa experienta, David afirma ca omul neprihanit are de toate in comparatie cu cel rau. Nu exista nici o comparatie intre cei doi. De multe necazuri are parte cel rau, dar credinciosul smerit este inconjurat de indurarea Domnului. Prin urmare este foarte nimerit ca cel neprihanit sa se bucure in Domnul si sa strige de bucurie.