Ferenc Visky - 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie (fragmente)

Adunaţi laolaltă

La începutul anilor de puşcărie, eram într-o celulă comună cu ceilalţi deţinuţi politici, mai târziu însă ne-au adunat pe toţi preoţii la un loc, fiindcă cei mai mulţi îşi continuau pastoraţia şi printre deţinuţi.

Odată, uşa celulei s-a deschis şi printre noi a fost azvârlit un bărbat înalt, doar piele şi os. S-a uitat în jur şi a spus apoi, fără teamă:

- Fraţilor, Domnul îşi adună iar poporul Său.

Era Richard Wurmbrand. Se potrivea cu greu şabloanelor la îndemână, nu doar prin statura înal­tă, ci şi prin alcătuirea sa spirituală. Cunoştea toate închisorile mai mari ale României. Nu toată lumea vorbea admirativ despre el, dar doar acela să arun­ce asupra lui piatra dogmaticii, a rasismului său a oricărei alte teorii, care a trecut prin bolgiile închisorilor, de la Jilava, prin Piteşti, până la Gherla.

S-a împlinit oare, profeţia lui Richard? Români, unguri, saşi, evrei, evrei creştinaţi, reformaţi, ortodocşi, catolici, evanghelici, greco-catolici, uni­tarieni, reprezentanţi ai unor confesiuni mai res­trânse, monahi şi mireni, la etajul al II-lea din aripa veche a închisorii de la Gherla, într-o sin­gură celulă. Prilej mai bun nici că se putea.
Casa rugăciunii, iată.

Omul cu cartea

La începutul anilor patruzeci, colegii mei pre­oţi mi-au relatat că, la conferinţa internaţională organizată la Sinaia de către Consiliul Mondial al Bisericilor, le-a atras atenţia un bărbat evreu, înalt, uscăţiv, cu ochii aprinşi, care se proclama discipol al lui Isus. Avea în permanenţă asupra lui o carte uriaşă, Biblia, care însă se deosebea considerabil de Scripturile obişnuite, întrucât po­sesorul ei pusese să fie legate, de fiecare pagină, câte două-trei foi goale, care apoi au devenit dol­dora de însemnări, texte explicative, note. Cu­noştea Biblia aproape pe dinafară, şi în ebraică, şi în greceşte. Tovarăşii mei, cu care am fost con­damnat ulterior în cadrul aceluiaşi proces, au mai aflat despre el că trăia în Bucureşti, ca pastorul conducător al unei comunităţi iudeo-creştine. Imediat după conferinţă, i-au făcut o vizită la re­şedinţa sa din capitală. De atunci, am urmărit cu atenţie destinul acestui bărbat deosebit. Nu mult upă aceea, după cel de-al doilea război mondi­al, am aflat că fusese arestat. S-a trezit în mine dorinţa de a-l cunoaşte şi personal. Zilnic îl rugam pe Stăpânul Lumii să-mi facă posibilă întâlnirea cu omul cu cartea.

Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

Amurgul capitaliştilor

Toată viaţa, Richard a căutat răspunsul la o singură întrebare: cum ar putea fi el omnifăcăto-rul tuturor lucrurilor, ca să mai atragă pe câte ci­neva de partea Aceluia căruia îi aparţinea el în­suşi, din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria.

La începutul regimului sovietic, preoţii îşi pu­teau îndeplini din ce în ce mai greu slujbele de zi cu zi. Cu o energie ce părea nemărginită, Ri­chard căuta modalitatea prin care, dejucând vigi­lenţa cenzurii comuniste, să-şi poată publica scrierile.

Una dintre cărţile sale a părăsit tipografia sub următorul titlu: „Hristos îi alungă pe capitalişti din templu." Coperta colorată ilustra convingător sce­na evanghelică, adaptată la exigenţele vremii. Cartea era cumpărată deopotrivă de credincioşi şi necredincioşi. Doar că atunci când lectorul in­genuu ajungea la sfârşitul cărţii, se pomenea că Isus, Cel ce îmbrăţişase cauza celor sărmani şi obidiţi, îi alunga din templu şi pe comunişti, ba chiar şi pe creştini, cu biciul, fiindcă noi cu toţii am pângărit şi pângărim Templul lui Dumnezeu.

Ospăţul lui Belşaţar

La începutul ocupaţiei sovietice în România, comunismul se străduia să-şi mărească şi să-şi consolideze influenţa politică, în 1949, capii tu­turor confesiunilor din ţară au fost invitaţi la o consfătuire în sala Marii Adunări Naţionale. Pre­zenţa patriarhului, a mitropoliţilor şi episcopilor, a conducătorilor bisericilor protestante era obli­gatorie. Postaţi sub un imens portret al lui Stalin, vorbitorii asigurau noul regim politic de nemărgi­nita lor loialitate. Supralicitând, îl proslăveau pe Stalin, lăudându-1 entuziasmaţi ca pe vremea pro­fetului Daniel, la marele ospăţ al regelui Belşaţar, când erau preamăriţi noii zei de aur şi argint, aramă, fier, lemn şi piatră. Au fost evocate până şi vasele de aur şi argint furate din Templul de la Ierusalim, locus-urile cele mai sacre ale Scripturii, ca să poată curge cât mai împlinit şuvoiul decla­raţiilor de fidelitate: regimul sovietic, se zicea la marele ospăţ din Bucureşti, e întru totul biblic, deoarece înfăptuieşte împărăţia lui Dumnezeu pe care loan Botezătorul şi însuşi Fiul lui Dumnezeu o anunţaseră încă de-acum două mii de ani. Umbra secerei şi a ciocanului s-a proiectat pe crucea din Golgota. Fiecare creştin al ţării putea să afle din chiar gura profeţilor, în direct pe calea transmisiei radio, că societatea fără clase este însăşi împărăţia lui Dumnezeu. Graţie marelui şi glo­riosului tovarăş Stalin, precum şi bunăvoinţei cla­sei muncitoare, s-a înfăptuit visul de milenii al omenirii, paradisul, egalitatea fiecărui individ. A sosit vremea răsturnării capitaliştilor, a exploatatorilor, aşadar: sus! în deplină unitate, fiindcă în curând porţile iadului vor fi zăgăzuite!

În sală era şi Richard şi împreună cu el, soţia lui, doamna Sabina. Ascultau, tăcuţi, entuziastul potop de vorbe. Doamna Sabina a vorbit prima:

- Richard, tu cât ai să mai rabzi pângărirea chipului lui Isus?

- Dacă iau cuvântul, tu nu vei mai avea soţ - i-a răspuns Richard.

- Nici nu am nevoie de un soţ laş - i-a întors-o pe loc femeia.

Richard s-a ridicat, s-a dus la microfon şi a mărturisit numele lui Hristos, Singurul căruia i se cuvine toată lauda, gloria şi preamărirea, în cer şi pe pământ.

Când a isprăvit, pentru câteva momente s-a aşternut o linişte deplină. După care s-a iscat o mare tulburare, microfonul a fost deconectat ca nu cumva să-şi mai continue discursul, iar trans­misia radio a fost întreruptă cu stângăcie.

Am ascultat şi eu transmisia pe radioul meu...

Deşi emisia a fost întreruptă, s-a mai auzit o clipă marea gălăgie, grăbita şi confuza delimitare a celor peste patru mii de capi bisericeşti de băr­batul cel temerar.

Mărturisirea şi dezlegarea păcatelor

În celula noastră exista un singur deţinut care, înainte de arestare nu era preot. Un „bob" de drept comun, între cei politici: drept pentru care el a fost numit şeful de cameră. Printre sarcinile sale se număra şi aceea de a ne ţine sub obser­vaţie şi de a duce despre noi ştiri celor care n-au încetat nici în timpul detenţiei să ne chinuiască cu interogatorii şi umiliri. Savura, în mod vădit, şefia şi îi ţinea la curent pe comanditarii săi cu tot ce se întâmpla în celulă. Toţi îl dispreţuiau, nimeni nu vorbea cu el. în ce mă priveşte, n-am fost dispus să renunţ la el, am avut chiar mai multe tentative de a mă apropia de fiinţa umană care se ascundea în locul cel mai tăinuit al sufle­tului său. Prietenia noastră însă n-a durat mult.

Regula nescrisă a vieţii de puşcăriaş este „ajută-te pe tine însuţi". Deţinuţii îşi peticeau lenjeria zdrenţuită, jachetele destrămate cu fâşii de pânză înguste, sfâşiate din cearceafuri ori feţe de pernă.

Fireşte, acest procedeu era strict interzis, însă nu putea fi împiedicat, fiindcă era greu de verificat. Eu eram un băiat atât de cuminte, încât nu m-au pretat niciodată la comiterea cu premeditare a groaznicului păcat al furtului. Odată însă, nevoia m-a determinat şi pe mine să cedez ispitei. Am şterpelit câţiva centimetri dintr-o faţă de pernă pe care n-o folosea nimeni. Amicul şef de cameră, pe care-1 păstoream cu vrednicie, m-a surprins, nu ştiu cum, asupra faptului. Nădăjduiam de la el oarecare cruţare, însă el a prins, nu-i aşa, un peşte mare şi nici prin gând nu-i trecea să-i dea drumul. A declarat, în faţa a 70-80 de preoţi: „Făţarnicul de Visky a furat din bunul statului, de aceea îşi va primi pedeapsa cuvenită".

Nu de izolator m-am speriat, ci mai degrabă de faptul că am adus pângărire numelui Domnului. Acest gând mă chinuia cumplit. Aş fi preferat să mor. Imploram cu disperare: „Omoară-mă, Doamne! Am întinat numele Tău în faţa atâtor oameni care au auzit de Tine şi din gura mea!"... Am devenit deodată plin de căinţă şi dor de moarte. Cel mai greu îmi purtam ruşinea faţă de fraţii mei: eram în aceeaşi celulă cu preoţi care-mi erau apropiaţi, cu trei studenţi la teologie, cu un protopop unitarian, ba chiar şi cu profesori de la teologie.

În această stare de spirit bulversată, m-am de­cis să mă mărturisesc: m-am dus la Richard, cu gând să găsesc vindecare pentru sufletul meu.

Mi-am deplâns păcatul în faţa lui şi am aşteptat declaraţia iertării venite de Sus. Richard nu s-a lăsat prea mult aşteptat şi a zis:

- Autorităţile te-au răpit de lângă familie, ţi-au luat totul, te-au privat de libertate condamnându-te la 22 de ani de muncă silnică şi temniţă grea, iar tu eşti acum, aici, în văzul tuturor, amărât pentru o fâşie de cârpă. Dar faptul că sunt oameni care din pricina ta sunt pe calea pierzaniei şi nu pot să audă de la tine evanghelia eliberării, nu te doare? Te frământă o pocăinţă falsă! Ar fi trebuit să furi faţa de pernă cu totul şi s-o împărţi cu alţii! De asta să te căieşti, că n-ai procedat aşa!

Atunci l-am înţeles pe Sfântul Augustin: e înşelătoarea pocăinţa în care nu ne doare păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, ci e vătămat orgoliul nostru demascat şi atât de preţuita noastră pietate.

Episcopul şi preotul său

Richard a apărut pe neaşteptate la episcopul evanghelic, un sas din Sibiu, pentru spovedanie. A păşit în birou cu angoasă. Episcopul 1-a primit cu o explozie de bucurie, s-a ridicat de pe scaun şi i-a zis:
- Ce bine, Richard, că ai venit! Mă apasă un păcat greu şi aş vrea să ţi-l mărturisesc.
Şi episcopul a înşirat nişte păcate, tocmai pe acelea pe care voia Richard să i le mărturisească.

Nimeni

Comunitatea lui Richard s-a străduit să se pre­gătească din timp pentru ocupaţia sovietică. Au pregătit Biblii şi foi volante în limba rusă, ca să le distribuie printre soldaţi. Richard, care vorbea multe limbi, ştia şi ruseşte, în ultima etapă a răz­boiului şi în perioada imediat următoare, la sluj­bele lui s-au perindat şi soldaţi ruşi, graţie dis­tribuirii curajoase şi perseverente a scrierilor.
Unul dintre soldaţi - să-l numim Ivan - a dovedit în scurt timp credinţă profundă şi înţelepciune. Citea cu sârguinţă Scripturile şi, cu zelul neofitului, ţinea la păstorul său sufletesc. Odată, Richard l-a întrebat:
- Ce crezi tu despre mine, Ivane?
Acesta i-a răspuns:
- Chiar azi am citit în Scriptură cuvintele apos­tolului Pavel: „Cine este Apollo? Şi cine este Pavel? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul... Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa că nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic". Dacă ei nu con­tează, atunci ei sunt nimeni. Iar dacă şi Pavel şi Apollo sunt nimeni, atunci ce altceva aş putea eu crede despre fratele meu?
- Tu, Ivane, ai devenit într-un timp atât de scurt un credincios adult - a zis Richard, îmbrăţişându-şi copilul major.

Binţi

Timp de şase ani, în puşcărie, am trăit cu convingerea că familia mea, soţia şi copiii, au rămas în satul în care i-am lăsat pe 28 mai 1957, în noaptea celei de-a doua zi a Rusaliilor. N-am primit, niciodată, nici o veste despre ei. Nu-mi puteau trimite vreun pachet, ori scrisori, fiindcă eu n-aveam drept la ele. Cei cu condamnări de peste douăzeci de ani n-aveau drept de lucru, astfel că nu li se cuvenea nici pachetul lunar, de cinci kilograme, de acasă, în al şaptelea an de de­tenţie am aflat, în sfârşit, de la un preot unitarian readus la Gherla de undeva de la Canal ori din Deltă, că soţia mea, împreună cu cei şapte copilaşi (primul născut avea unsprezece ani), au fost deportaţi în Bărăgan.

Binţi, soţia lui Richard, care a stat şi ea doi ani la închisoare, era foarte preocupată de soarta celor prigoniţi. Vestea arestării noastre s-a răspân­dit pe calea undelor radioului Europa Liberă.

Binţi a decis că va organiza supravieţuirea fami­liei mele. Persoane necunoscute din Constanţa şi Bucureşti i-au căutat în pustietate, ajutânclu-i cu medicamente şi hrană. Severa supraveghere ofi­cială a celor cu domiciliu forţat a îngreuiat teribil misiunea dar ei, îngerii trimişi de Binţi, au găsit întotdeauna posibilitatea de a lua legătura cu ai mei.

Când au putut părăsi cătunul-lagăr, întrucât nu aveau unde să se ducă, Binţi le-a oferit locuinţa lor din Bucureşti, să aibă un adăpost până se va contura ceva. Când, în sfârşit, şi-au găsit locul într-un cătun de lângă Satu-Mare, în care era preot fratele meu mai mare, Binţi le-a dat din casă tot ceea ce, gândea ea, poate folosi unei familii care nu are nimic. Le-a dat până şi butelia, în ciuda protestelor alor mei.

-O fac pentru mine, pretindea Binţi, citându-l pe preotul Isaia: „Când dai ultima ta îmbucătură celui flămând, atunci se va naşte din întuneric lumina ta".

La penultima îmbucătură încă nu, zicea ea, doar la cea din urmă.

Legende si povesti

Comunitatea bucuresteanã a lui Richard a trezit interesul multora. Unii gãseau în ea atmosfera intimã a caselor de initiere, altii considerau cã în ea se oglindeste stilul de viatã al primelor comunitãti protocrestinwe.
Cu prilejul unei slujbe, în auditoriu s-a asezat si un cunoscut fabricant de postav. Richard vorbea tocmai de nemãrginita grijã a lui Dumnezeu faţã de noi, pomenind si de vrãbiile din evanghelii pe care Domnul Lumii le stie, pe fiecare, când musafirul a intervenit pe neasteptate:
- Dumnezeul dumitale, atât de grijuliu, îsi ţine slujitorii în haine atât de ponosite?
- Dumnezeul meu, a rãspuns fãrã pic de surprindere pastorul, fãrã nici o poticnire, i-a poruncit demult fabricantului aici de fatã sã-mi trimitã stofã pentru un rând de haine noi, dar acest fabricant nici pânã acum nu s-a supus poruncii.

* * *
Richard nu rãbda în comunitatea lui legiferãrile obtuze. I s-a raportat odatã cã unul din enoriasii lui, în tainã, fumeazã, ceea ce nu se obisnuia în acea comunitate. S-a si întrunit de îndatã consiliul parohial, care a decis excluderea bãrbatului cu pricina. Înaintea luãrii deciziei finale, a fost citat si vinovatul. Când a început interogatoriul, Richard a scos din buzunar un pachet de ţigãri, si-a aprins tacticos una si, spre uluiala bãtrânilor comunitãţii, a început sã pufãie. Din excludere nu s-a mai ales nimic.
(Conform altei varinate, bãrbatul respectiv a izbucnit în plâns în faţa presbiterilor.)

* * *

De pe o stradã vestitã a Bucurestilor, Sabina a cules într-o zi o fatã si, de comun acord cu Richard, au primit-o în casa lor. O vreme, fata a ajutat la bucatarie si la curãtenie, dar dupã câteva sãptãmâni a fugit. Si a luat cu ea din casã tot ce s-a putut lua. Peste câteva luni, s-au reântâlnit cu protejata lor. Sabina, pe care sotul o alinta "Binţi", a vãzut cã fata era îmbrãcatã cu rochia ei si purta în picioare pantofii ei. A salutat-o, apoi înainte ca ea sã apuce sã zicã ceva, i-a spus: "Nu tu mi-ai furat rochia, ci eu ti-am dat-o".

Cântecul Mariei

Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Reformei. Personajele sale favorite din istoria biseri­cilor erau, pe lângă Luther şi Calvin, Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi. Se referea cu plă­cere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cuprinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.

Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predes­tinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther. Era de acord cu îndemnul lutherian: „Îndrăzneşte să păcătuieşti" şi propovăduia că iubi­rea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supra­licitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l împiedicau în critica obiectivă a protestantismului.

Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide", cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt îndopaţi credincioşii - aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici. Considera o exagerare modul în care protestantismul o tratează pe Maria, protestanţii pomenind-o pe Maica Domnului eventual în înjurături, cu toate că dacă adoraţie poate nu, dar respect profund tot ar merita.

Sărbătoarea păcii, în închisoare, era Crăciunul. Până şi gardienii păreau vrăjiţi de sărbătoarea nopţii în care s-a născut Mântuitorul. Românii cântau colinde, ungurii, nemţii cântau de-ale lor. Richard s-a postat la capătul mesei lungi din celulă şi a cântat, în ebraică, cântecul Mariei, „Magnificat". Nuanţat şi dramatic, cu sacră ardoa­re şi cu gingăşie, revoltat şi triumfător. Era darul lui de Crăciun pentru adoratorii Sfintei Fecioare.

Cu alt prilej, ne-a cântat şi Cântarea Cântărilor, de la un capăt la altul, în ebraică. Ca un îndrăgostit despre iubirea lui, cu un dor inimitabil.

Dispretuia profund sectarismul mãrginit, dar deopotrivã si clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.

"Marx e si el produsul preotilor", ne declara, în celulã. Avea chiar o istorioarã despre asta, cu care-si sustinea afirmatia:
În timpul sederii la Londra, viitorul autor al Manifestului Comunis s-a dus la preot sã-i anunte decesul bãietelului sãu. Preotul si-a notat datele si i-a comunicat suma cheltuielilor de înmormântare.
- Mai aveti ceva sã-mi spuneti? a întrebat pãrintele cutremurat de durere. Fãrã urmã de compasiune, preotul i-a zis:
- Nu, asta e tot.

*preluat de pe www.ceruldinnoi.ro*