Convorbire cu un Rege - partea a II a

Prima parte aici.

"M.C. Ce intelegeti prin reculegere?

M. Reculegerea nu e totuna cu rugaciunea. Oamenii sunt inclinati mai mult sa se roage, sa ceara. E bine si asa. Dar e ca o convorbire telefonica in care spui o gramada de lucruri, si spui, si nu mai termini, si nu-l lasi si pe celalalt, de la capatul firului, sa spuna si el ce are de spus.
      Reculegerea e tacere si ascultare.
      Cand te reculegi, il lasi pe Dumnezeu sa-ti vorbeasca.
      La inceput vin ganduri nesemnificative, poate si triviale, nimicuri. Trebuie sa ai rabdare cu toate acestea, care dovedesc cat de framantat e cugetul omului, sa se departeze de tine. E nevoie de liniste - si cand se face liniste inauntru, vin si gandurile de la Dumnezeu, raspunsurile. Ce ceri tu lui Dumnezeu e una. Ce iti da El poate sa fie cu totul altceva.

M.C. Cum vedeti Biserica romaneasca?

M. O vad ocupandu-se mai insistent de interesele morale si spirituale ale individului, si libera de probleme politice. N-o vad sprijinind o grupare politica in dauna alteia. In general, o vad apropiindu-se mai mult de imparatia lui Dumnezeu. Christos a spus: " Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati". Preocuparea principala a Bisericii este sa cheme la ea pe toti cei truditi si impovarati, Si acestia sunt foarte multi. Oamenii au nevoie de hrana spirituala. Ani de zile le-a lipsit. Acum golul pe care-l simt unii in viata lor nu poate, nu trebuie sa fie umplut cu orice.

M.C. Ati atins o problema interesanta. Ati situat individul in centrul atentie de care trebuie sa dea dovada Biserica. De ce individul?

M. Noi gresim mult cand in chestiuni de viata spirituala avem in vedere probleme cu caracter general. Pilda pastorului care a lasat turma pentru scoaterea din necaz a unei singure oi se refera poate si la aceasta obligatie a omului de a se ocupa de ceea ce sta in puterea lui. Poti sa faci binele in mic; binele general cred ca este preocuparea lui Dumnezeu. El a iubit lumea, de aceea s-a intrupat si a suferit moartea prin Fiul Sau. Noua nu ni se cere sa iubim lumea, ci numai aproapele - si daca ni se porunceste asa, si daca in implinirea acestei porunci sta implinirea intregii legi, inseamna ca ni se cere foarte mult. Cateodata ma gandesc ca e mai usor sa iubesti umanitatea, decat un singur om.

M.C. Un cuvant despre dreptate....

M. Da, dreptatea... Multi spun "Eu am dreptate". Intr-un fel, fiecare are dreptate. Dar chestiunea nu este cine are dreptate - ci unde este dreptatea. Dreptatea este totuna cu adevarul. Noi stim unde este adevarul, dar parca ne vine peste mana sa credem ca este atat de aproape si atat de usor de dobandit. Noi il cautam de cele mai multe ori departe, in locuri inaccesibile. Cand Pilat l-a intrebat pe Christos: "Ce este adevarul?" - Christos a tacut. Ar fi trebuit sa intrebe: "Unde, in cine este adevarul?" Celor apropiati lui, Christos le-a spus: "Eu sunt calea, adevarul si viata". Celor apropiati, adica ucenicilor. In fata lui Pilat a tacut. Degeaba i-ar fi destainuit si lui unde, in cine se afla adevarul. Omul astepta raspuns la o alta intrebare.

[...]

M. Nicidecum. Sunt insa suferinte absurde. Acestea sunt foarte greu de suportat. N-au un inteles, par sa vina de dincolo de orice necesitate. Cand o suferinta isi gaseste rostul, ea incepe sa-ti vorbeasca in felul unui educator.
     Cel mai bun educator se foloseste de exemple concrete. De aceea imi spun: Cuvantul lui Dumnezeu trebuie trait - si mai putin vorbit si disputat. La templu, Christos a luat biciul. In loc sa tina o predica, a lovit. Orice predica ar fi fost inutila. Poate ca era mai important sa fie curatata casa Domnului de negutatori, nu sa inteleaga negutatorii de ce nu e bine sa-si faca in pridvorul templului negustoria. Gestul lui Christos a fost mai presus de orice teorie. Exista si aceasta necesitate, cateodata - necesitatea actiunii directe, neintarziate si fara multe cuvinte. Daca stam sa ne gandim bine, Christos a faptuit mai mult decat a vorbit. Fara iubire nu poti sa iei insa biciul. Nu ura l-a facut pe Christos sa intre in templu, ci mania.

M.C. Va ascult...

M. Intr-o zi, la Londra, la o intalnire cu niste japonezi, un englez a tinut o conferinta. Printre altele, a inceput sa povesteasca prin ce a trecut ca prizonier de razboi, cum a fost maltratat si schingiuit de militarii japonezi. Japonezii care erau in sala se uitau unii la altii, parca vroiau sa intre in pamant de rusine. Nici noua, celor de fata, nu prea ne era usor sa participam la asemenea scena. Cand deodata, englezul a spus japonezilor, niste oameni tineri, care in timpul razboiului mi se pare ca nici nu erau nascuti: "Cer iertare acum, fata de voi toti, pentru ura pe care v-am purtat-o." El ne spunea astfel ca rau cu adevarat este sentimentul urii. Ea i-ar fi putut nimici, din interior, sufletul; schingiuitorii lui ii atinsesera numai trupul.  M-am gandit mult la aceasta intamplare.

M.C. Ce carte pretuiti mai presus de oricare?

M. Biblia, fara doar si poate.

M.C. Ce alta carte a contribuit la desteptarea spirituala a Majestatii Voastre?

M. Nici o alta carte. Convorbirile cu mama au insemnat pentru mine mai mult decat multe carti de teologie.        
     Mama a fost un adevarat stalp in viata mea. Ea a fost puternica prin rugaciune. Rugaciunea este fapta noastra cea mai necesara raportului cu Dumnezeu. Si pentru ca a venit vorba de fapta: am observat ca oamenii se leaga mai mult de ceea ce spui decat de ceea faci. E grav ca, uneori, ei si cred in vorbele pe care le aud. Sa nu ne inchipuim ca un laudaros, de exemplu, nu e crezut pe cuvant. De multe ori oamenilor le e mai usor sa-l creada, decat sa verifice daca vorbele lui despre el insusi sunt adevarate.    "